În inima „bătrânului continent“
Interviu - Sorina Crihană-Dascălu, director GAMMedia – Bucureşti şi Virgil Doca-Vălmăreanu, viceprimar - Valea Mărului, GalaţiSorina Crihană-Dascălu: Am fost la Bruxelles, pentru un stagiu de formare, studiu şi practică în cadrul instituţiilor UE, înainte de aderarea României. Tu ai mers acolo recent, când ţara noastră era, de peste un an, acceptată în Uniunea Europeană. În 1998, „lumea civilizată“ spunea despre noi, în primul rând, nivel de trai scăzut, corupţie, legislaţie defectuoasă, neinformare şi dezinformare, lipsa managementului politic „profesionist“ şi a opiniei civice, tranziţie interminabilă etc. Ni se recunoşteau unele merite de natură culturală şi educativă... Cu alte cuvinte, era pe „bătrânul continent“ o imagine a noastră nu prea îmbucurătoare. Mai era ceva din toate acestea când ai ajuns tu în Belgia? S-a schimbat impresia generală de când suntem „şi noi ai lor“?
Virgil Doca-Vălmăreanu: Da. Nu cred că s-a schimbat atât datorită faptului că România face parte azi din Uniunea Europeană (o imagine pozitivă nu se „instaurează“!) cât contactelor tot mai dese, directe, între români – unii foarte bine pregătiţi – şi ceilalţi europeni. Şi nu mă refer numai la cei „de la vârf“, ci la oamenii „simpli“ sau, oricum, la ei individual (nu în numele unor grupări, unor zone, unor funcţii în stat ş.a.m.d.). Prefer să mă abţin în privinţa eradicării corupţiei sau în cea a performanţelor forului legislativ român... Dar suntem, cu siguranţă, mai temeinic informaţi, mai dificil de manipulat, ne gestionăm altfel şi ne promovăm altfel.
S.C.D.: Ca persoană, m-am simţit la Comisia Europeană şi la Parlamentul European „ca acasă“ (fără nici o exagerare). Am fost tratată ca egala celorlalţi, atât a celor din ţările în curs de aderare, cât şi din ţările membre - cu respect, deschidere şi detaşare, dar mi s-a şi amintit, în discuţiile purtate, că nu se identifica un om cu locul său de provenienţă, că nu eram considerată reprezentativă pentru România. Adică, poate că am fost măgulită de raportarea la mine, dar parcă era nedreaptă şi uşor umilitoare dacă mă gândeam că puteam fi văzută ca o „excepţie“. În cazul tău? Cum ai fost „primit“? Crezi că s-a modificat optica „europenilor“?
V. D.V.: Este de obicei o problemă de fire. Dar, pe de altă parte, tinerii care plecau la Bruxelles înainte de aderare erau supuşi unor concursuri serioase şi chiar erau din „elitele“ noastre. Era şi este absurd să speri că toată lumea putea sau ar fi trebuit să fie ca tine, să reziste evaluărilor respective. Ai fost selectată, din câte ştiu, de TAIEX, Biroul de Schimb de Informaţii şi Presă al Comisiei Europene – deci nu aveai cum să-i reprezinţi pe majoritatea românilor. Aşadar stânjeneala ta şi modestia ţineau de caracterul tău, de felul tău de a fi. Eu am fost în cu totul altă postură. Reprezentam o comunitate (ca viceprimar şi preşedinte al unei filiale a partidului majoritar), reprezentam în acelaşi timp şi o grupare politică (social-democrată), apoi, îi reprezentam pe vălmăreni – şi moldoveni în acelaşi timp – date fiind rădăcinile mele aici cu mult mai adânci decât ale tale. În fine, eu mă apropii foarte uşor de oameni, indiferent de naţionalitate, nu am nici un fel de reticenţe în a stabili cele mai calde relaţii, cu oricine. În măsura în care poate apărea şi o anumită atitudine de „superioritate“ a celorlalţi europeni faţă de noi, eu, ca istoric, îmi amintesc cât de importanţi suntem pe faţa pământului dintotdeauna, care sunt avantajele lor dacă se aliază cu noi şi îmi „vine inima la loc“...
S.C.D.: Apropo de aprecierea corectă a identităţii şi valorii fiecărui om european, cum este să lucrezi alături de personalităţi de renume, să stai, prieteneşte, la o cafea cu specialişti de largă notorietate, să iei masa cu „greii“ vieţii politice, culturale şi sociale – eşti în largul tău, cum se zice?
V.D.V.: Am răspuns cumva la această întrebare prin cele mărturisite despre mine mai înainte. Dar mai reţinut sunt cu „ai mei“ decât cu „străinii“. Încărcătura afectivă mă face să am emoţii când sunt lângă oamenii „mari“ români. Sunt şi câţiva a căror valoare mă copleşeşte şi, cu cât sunt mai mândru că le sunt aproape, cu atât sunt mai puţin „în largul meu“. Cei „din afară“ îmi provoacă rareori o asemenea stare. La Bruxelles a fost excelent, mi-am făcut „amici“ o sumedenie, şi printre europarlamentari, dar şi printre turiştii care beau bere pe pragurile din Piaţa Palatului...
S.C.D.: Deşi, în anii de după Revoluţie, în ţară, majoritatea eşecurilor şi greşelilor sociale, politice şi economice erau justificate prin „moştenirea nefastă“ lăsată de „comunişti“, prin tarele cauzate de regimul totalitar „socialist“ etc., la Bruxelles nu eram deloc înţeleşi ca nişte victime sau în nici un caz ale unui tip de partid sau sistem. Exista mai curând părerea potrivit căreia orice popor are soarta pe care o merită... Şi conducătorii pe care îi merită. O împărtăşesc şi analiştii anilor 2007-2008?
V.D.V.: Da. Nu este ceva neobişnuit să fii de dreapta, de stânga, radical sau mai moderat, sau de centru... Aş folosi o trimitere din domeniul religiei: „totul îţi este permis (să alegi!), dar nu totul este de folos“ (Apostolul Pavel). Important este ce realizezi pentru semenii tăi. Conducerea este „judecată“ mai curând în funcţie de fapte decât de „statut“. Nu ştiu cât de conştienţi sunt românii de justeţea acestei atitudini, dar este una din condiţiile libertăţii şi democraţiei, ale participării şi implicării totale a fiecăruia în deciderea propriului „destin“, a propriei evoluţii. Dacă există şi momente din istorie în care suntem loviţi mai puternic decât „merităm“, totuşi linia generală a vieţii noastre este că, dacă dorim să ne fie bine, trebuie nu numai să optăm pentru ce este bun, ci să ne luptăm pentru acest lucru, să ne zbatem, să nu ne lăsăm până nu obţinem ce vrem.
S.C.D.: Plimbându-mă prin oraş, am fost entuziasmată de frumoasa armonizare a tradiţiei cu modernitatea. Privind la oameni, de asemenea, m-am bucurat de modul încântător în care se îmbina stilul „vechi“ cu noutatea vie, dinamică, liberă, şocantă pe alocuri... Şi echilibrul interior pe care îl arătau localnicii. Pe tine ce te-a impresionat plăcut în superba „cetate“?
V.D.V.: Că oamenii nu au complexe. Că, în cartierele „medievale“, sunt ca nişte personaje de poveste. Amabili, drăguţi, zâmbitori... Că e foarte curat şi miroase frumos. Că au flori peste tot. Am văzut o doamnă, între două vârste, care se căsătorea - o mireasă (care, evident, nu dădea semne că s-ar fi considerat prea „matură“ pentru a fi fericită!) căreia i-am cerut să se fotografieze cu mine – deşi nu era o femeie atrăgătoare, era atât de specială în naturaleţea ei! I-am sporit bucuria prin gestul meu. Mi-au plăcut „statuile vii“, adolescenţii rebeli, copiii cercetaşi... Vânzătoarea de ciocolată - o chinezoaică surâzâtoare, păpuşile de porţelan, broderiile fine, trupele de muzică „etno“ ce cântă pe străduţele pavate, faptul că acolo coexistă atât de paşnic diferite religii şi confesiuni, forme de artă şi moduri de viaţă...
S.C.D.: Ce ţi-a displăcut flagrant?
V.D.V.: Contrastul uriaş cu viaţa de la noi. Dar aici nu e „vina“ lor. Nu ne opreşte nimeni să trăim asemănător.
S.C.D.: Eu m-am întors de acolo cu două geamantane de cărţi, reviste, broşuri, pliante, raporturi, proiecte etc. şi cu o mulţime de idei de (re)valorificare a ceea ce este preţios dar nedescoperit, neexploatat şi necultivat suficient – capitalul uman românesc. Şi a altor resurse. Tu? Ce gânduri te-au însoţit până aici? Ce ţi-ai propus să împlineşti, să aplici, să dezvolţi?
V.D.V.: Am înţeles că trebuie să adun în jurul meu o echipă entuziastă şi să concepem câteva proiecte viabile, prin care să accesăm şi să aducem în comuna noastră fonduri de dezvoltare. Că aceşti bani sunt, dar nimeni nu este dispus să-i investească în noi dacă suntem inactivi, indiferenţi sau ostili. Că-i vom pierde dacă nu ne mobilizăm pentru a profita de şansele ce probabil nu se vor repeta. Am tot discutat despre priorităţile vălmărenilor: apă curentă, şosele bune, gaze, aşezământ cultural, şcoli modernizate sau integral noi, revistă locală, restaurarea bisericilor, construcţia Crucii Voievozilor... Nu neapărat au avut ca punct de plecare experienţa mea la Bruxelles, dar îmi este clar că, datorită acesteia, am progresat pe dinăuntru... Şi, poate, am accelerat ritmul schimbărilor şi în jurul meu.
S.C.D.: Am avut atunci trăirea foarte intensă a dorinţei de a mai fi cu mine şi alte persoane din România – aproape în fiecare moment important al zilei. Ţi-a trecut prin minte că ar fi fost bine ca şi alţi vălmăreni să se afle alături de tine la Bruxelles? Ce ar fi „învăţat“ ei în urma acestei experienţe?
V.D.V.: Da, sigur. Nu ştiu ce ar fi (re)dobândit fiecare. Un adevăr esenţial poate, anume că munca, uneori, nu este o corvoadă, un chin, o datorie punitivă. Se poate lucra şi cu pasiune, cu plăcere... Dacă pleci dimineaţa la serviciu blestemându-ţi „povara“ profesională, te încarci de silă, de lehamite, nu vei face decât să-ţi laşi viaţa să treacă pe lângă tine şi să o determini pe a altora să fie un calvar...
S.C.D.: Pentru a sintetiza puţin: ce înseamnă integrare europeană pentru românul din mediul rural, pentru vălmărean de pildă? În această direcţie, care ar fi primii paşi ce trebuie făcuţi? De fapt, se autoconsideră omul din satul tău ca fiind european? Ce semnifică pentru el această calitate? Ce beneficii îi aduce lui, ce riscuri presupune?
V.D.V.: Românul din mediul rural nu este atât de preocupat de teorii şi definiţii. El e acelaşi, de i se spune într-un fel sau în altul. Este adevărat că în multe domenii ne situăm sub nivelul european, dar asta pentru că ei au făcut reforme şi noi nu, reforme care sunt oricum necesare, că suntem europeni, români sau papuaşi. Avem drumuri proaste şi trebuie să le reparăm pentru că altfel cădem în gropi, nu pentru că roşim în faţa nemţilor. Facem agricultură în secolul XXI cu sapa de lemn, trebuie să ne cumpărăm maşini automatizate pentru că altfel murim de foame, nu că râd europenii de primitivismul nostru. Apa curentă, gazele, electricitatea şi drumurile asfaltate nu sunt modernizări „de ochii“ UE, ci condiţii de viaţă fără de care ne este din ce în ce mai greu să trăim. Conservarea mediului, de asemenea, trebuie făcută pentru noi, cei care locuim aici, pentru siguranţa şi sănătatea noastră.
Pe de altă parte, românii de la sate sunt puţin informaţi. Ei nu ştiu că anumite sectoare de activitate se pot dezvolta mult mai bine dacă sunt coordonate de la nivel european şi nu naţional sau local şi nu cunosc situaţiile din alte ţări. Una din problemele apărute este că politicile comune nu trec totuşi peste hotărârile românilor asupra priorităţilor noastre. Iar când „intermediază“ ai noştri, unii suspicioşi, alţii vânători de bani nemeritaţi, unii neprofesionişti etc., se blochează tot sistemul.
S.C.D.: Din câte ai observat, ofertele electorale ale candidaţilor la funcţiile din cadrul administraţiei locale conţin şi programe privind integrarea europeană, respectiv „europenizarea“ noastră? Cum va fi ajutat, de exemplu, în viitorul apropiat, ţăranul să muncească „conform standardelor“ europene?
V.D.V.: Dă-mi voie să nu comentez ofertele altor candidaţi şi să nu prezint nici programele propuse de către echipa mea. Principalele obiective ale politicii agricole europene (reformată de două-trei ori) sunt afirmate încă din 1957, când vestul Europei era pustiit de foametea de după cel de-al doilea război mondial. Nivelul de trai scăzut din satele româneşti poate că nu este comparabil cu acela de atunci, dar dacă ne raportăm la cel al altor state membre, din prezent, cu siguranţă că a fost o piatră de încercare pentru UE când a deliberat dacă suntem sau nu pregătiţi de aderare. Avem încă, în pofida migraţiei forţei de muncă către oraş, un număr mare de agricultori şi majoritatea lucrează necompetitiv. Alimentele şi alte produse, deşi excedentare cantitativ, nu respectă nici criteriile de protecţie a consumatorului, nici preţuri rezonabile pentru cumpărător. Numai cercuri vicioase peste tot... Nu avem suficiente activităţi neagricole care să ne sporească veniturile. Sunt multe de făcut.
S.C.D.: Anul 2008 este Anul European al Dialogului Intercultural. Este interculturalitatea o chestiune care îi preocupă şi pe vălmăreni? În ce fel se manifestă diversitatea culturală şi de mentalitate în comuna voastră? Cum comunică între ele aceste „mici culturi“ diferite în cadrul aceleiaşi „mari culturi“?
V.D.V.: Da, am iniţiat chiar şi un premiu, „Anul European al Interculturalităţii“ pentru realizări deosebite în această privinţă - despre care ştii şi tu, doar am stabilit împreună acest lucru. Sunt în comuna noastră oameni de confesiuni diferite, de exemplu. Noi, ortodocşii, trebuie să nu-i discriminăm pe aparţinătorii grupurilor mai reduse numeric. Avem drepturi egale şi le respectăm opţiunile. Apoi, comuna este formată din trei sate, Valea Mărului, Mândreşti şi Coasta Văii, fiecare cu mica ei „cultură“, cu obiceiurile proprii în habitatul relativ delimitat. Vrem să „ridicăm barierele“ dintre vălmăreni, să muncim, să învăţăm, să ne cultivăm şi să ne distrăm împreună, fără „ziduri“ şi „garduri“
menţinute artificial. Şi mai dorim să avem îndatoriri comune, obligaţii unii faţă de alţii, în primul rând de a-i respecta pe ceilalţi.
Valea Mărului este „înfrăţită“ cu o localitate din Franţa. Concret, acest lucru înseamnă şi vizite reciproce, şi întrajutorare, şi un dialog intercultural care să fie benefic ambelor părţi. De altfel, familii întregi de vălmăreni sunt plecate la muncă peste hotare. Ne interesează şi dacă le este relativ bine acolo, dar şi cum să creem aici, acasă, nişte structuri mai stabile, profesional şi material, ca ei să se întoarcă şi să rămână. Ţinem legătura, pe cât posibil, cu românii din diaspora.
În fine, tot un „dialog intercultural“ este cel dintre sat şi Capitală. Am reînfiinţat cenaclul Perpessicius-Crihană şi revista Vârste şi Trepte tocmai pentru a facilita comunicarea dintre noi. Şi cred că am „înregistrat“, cu acestea, două importante reuşite. Sper ca în toamnă să începem şi construcţia aşezământului cultural.
S.C.D.: Îmi rămâi dator cu răspunsurile privind ofertele electorale...
V.D.V.: Sigur, discutăm după 1 iunie. Mulţumesc pentru „creditare“.
