marți, 31 august 2010
duminică, 29 august 2010
QUI PRODEST
Prof. dr. ing. Constantin Dăescu
Pentru a fi mulţumit
de munca ta trebuie:
să fii potrivit pentru acea muncă,
să crezi în reuşita acţiunii tale şi
să nu te prea omori cu lucrul.
de munca ta trebuie:
să fii potrivit pentru acea muncă,
să crezi în reuşita acţiunii tale şi
să nu te prea omori cu lucrul.
Scriu de mai multe decenii la o duzină de reviste de specialitate şi tot nu îndeplinesc cele trei condiţii. Poate este bine, poate este rău. Este bine pentru că ai mereu în faţă ţelul autodepăşirii (măcar), dar veşnica obsesie a perfecţionistului, că totdeauna se poate face încă mai bine, este o cruntă povară, care te privează de bucuria lucrului bine făcut. În plus, insatisfacţia dascălului de a nu-şi putea contabiliza reuşita, care, poate că există, dar decalată în timp cu decenii.
La fel, o bună revistă de specialitate se poate aprecia doar după ce a trecut aspra probă a timpului, nu un an, nu trei, ci decenii. Cine are atâta timp şi atâţi bani de creditare? De aici, efemera defilare pe standurile româneşti a unor reviste „noi”, destinate unui public specializat, care, deşi promit, dispar după câteva numere. De aici atavica neîncredere a românului în evenimentul cultural-profesional autohton, tendinţa de a trimite cele mai bune lucrări revistelor de prestigiu din străinătate. Aproape fără excepţie, acestea sunt organe de exprimare şi promovare a intereselor unor puternice asociaţii profesionale măcar naţionale, care le coordonează activitatea (şi politica) redacţională, le alimentează cu materiale şi consilieri, le asigură financiar existenţa. Ori, la noi, aceste asociaţii nu mai există din 1947, iar cele „renăscute” după 1990 sunt foarte slabe şi puţin reprezentative, fără suport economic puternic, care îi reprezintă doar pe „fondatorii” lor, nu întregul grup de profesionişti din domeniu. Expierea naturală a revistelor de specialitate din România acestor ani, indiferent dacă de literatură, chimie sau medicină, este faptul că au fost organe oficiale mai degrabă ale unor forme administrative (ministere) decât profesionale, care, nesusţinute financiar în economia de piaţă, nu au mai avut nici o şansă. Bunăvoinţa unui patron generos este temporară; el poate susţine o vreme o revistă, dar nu o va finanţa mult timp; ajutorul este limitat prin definiţie, altfel devine povară. Iar şansele de autofinanţare sunt reduse la o publicitate mai curând de sponsorizare decât de promovare a unor interese.
Motivele apariţiei unei noi publicaţii periodice sunt: banii, renumele, supravieþuirea şi/sau necesitatea. Bani se pot face din orice, mai puţin dintr-o publicaţie de specialitate dintr-o ţară mică (în specialitate). Nu o dată s-a urmărit doar sporirea renumelui fondatorului (fondatorilor) şi/sau sponsorului, care, însă, este perisabil în timp. La schimbarea regulilor (condiţiilor), uneori, s-a dorit supravieţuirea unei idei sau a unei surse de existenţă, drept care a apărut o nouă publicaţie, de prea puţine ori perenă. Necesitatea de informare a unui grup delimitat profesional este singurul motiv ce-şi păstrează mereu actualitatea.
Nu există revistă de succes, există doar reviste cu succes proiectat şi construit. Şi proiectarea ţine cont de public, posibilităţi economice şi utilitate. Aşa se face că revista de specialitate trebuie să se încadreze în canonul destinaţie-resurse-nivel-organizare.
Destinaţia este publicul cititor, nu neapărat plătitor. Revista care trece din mână în mână are un viitor, cea care zace pe stand, niciunul. Ori, la revista de specialitate, publicul este restrâns la un grup delimitat profesional. În cazul tipografiei, acest grup nu există. Nu există nişa de piaţă, trebuie creată educaţional.
Cei care lucrează în acest domeniu, de dezvoltare exponenţială în ultimul deceniu, sunt „foşti”, autodidacţi şi investitori. Cei de specialitate sunt, cel mai adesea, „foşti” (şi actuali) operatori în domeniu, de varii nivele de pregătire profesională, de la maşinişti la tehnoredactori şi ingineri poligrafi, care au lucrat în vechile întreprinderi de profil. Nu mai sunt tineri, nu prea citesc. Autodidacţii au prins câte ceva şi consideră că, dacă „se descurcă” este suficient, nu prea sunt interesaţi de dezvoltare profesională. Investitorii au resursele materiale, pe care le pot valorifica în orice domeniu, nu doar în tipografie, din nou nu sunt interesaţi profesional, au nevoie doar de „mercenari” care să conducă afacerea. Şcoli de specialitate nu prea avem, un liceu la Bucureşti şi un colegiu în desfiinţare la Timişoara, ambele nesusţinute de societatea civilă ori de cea de specialitate, iar elevii şi studenţii au alte priorităţi, la această vârstă. Atunci, qui prodest?
Resursele provin de la societate (organizaţii guvernamentale), de la firmele puternice de profil şi/sau de la organizaţiile profesionale.
Dezvoltarea profesională nu este în nici un caz o prioritate guvernamentală în aceşti ani. Accidental, poate, consecinţă a vreunui oportunism politic, de scurtă durată. Haotica dezvoltare, caracteristică unui capitalism sălbatic, în care nu există reguli, doar câştigători, face ca industria poligrafică să fie un domeniu mănos, în care asocierea să nu fie o necesitate, unde fiecare se descurcă pe cont propriu. Subdezvoltarea în domeniu face să fie loc pentru fiecare, astfel că predomină IMM-urile. Nici acestea nu au resurse pentru dezvoltare profesională: mai uşor racolezi un operator de la concurenţă decât să ţi-l formezi şi să-l racoleze concurenţa. Prima Societate a Tipografilor din România a murit înainte de a se manifesta, Asociaţia Tipografilor Transilvani trăieşte mai degrabă prin efortul unor entuziaşti decât din necesitate. Cu ce resurse să se editeze revista de specialitate? Qui prodest?
Nivelul trebuie să fie cel cerut de grupul „ţintă”. De înalt profesionalism pentru cei deja specialişti, de nivel mediu pentru cei ce se dezvoltă ori de nivel minim pentru amatori, elevi şi studenţi? Din păcate, acest aspect nici nu se pune. Probabil ar trebui să conţină materiale din fiecare categorie, dar, de fapt, „ţinta” este practic necunoscută. Evident că, din lipsă de colaboratori şi surse de documentare, se operează la cel mai scăzut nivel, cel ce necesită minim de resurse. Aşa se face că specialiştii sunt nemulţumiţi de nivelul modest al celor două reviste de specialitate tipografică de dupã ´90, iar amatorii şi studenţii abia le descifreazã.
Organizarea depinde de nivel şi resurse, abia apoi, de concepţie. O revistă de top profesional are nevoie de program, autori, politică editorială şi încadrare în grupa de profil pe plan mondial. Doar enunţarea programului, mai mult sau mai puţin ambiţios, este uşor de realizat de o redacţie inteligentă. Realizarea lui depinde de resursele materiale şi umane. Un grup consistent de autori, care să ofere suficiente materiale pentru realizarea unui portofoliu de rezervă, este greu de constituit din puţinii specialişti români în domeniu, iar cei din străinătate preferă colaborarea cu revistele deja reputate. Un grup de consilieri de specialitate (consiliul de redacţie), de notorietate, din ţară şi străinătate, pot oferi prestigiu, pot orienta politica editorială spre domeniile de maxim interes, dar nu vor „face” revista, nu vor redacta ori tehnoredacta. Încadrarea între publicaţiile de profil din lume, recenzarea şi schimburile de publicaţii se poate face doar după regularizarea apariţiei şi folosirea referenţilor de specialitate, ceea ce nu este foarte la îndemână, atunci când nici grupul de autori şi consilieri nu este prea numeros. Dar este esenţial pentru prestigiul publicaţiei, mai important chiar decât indicele de citare ISIS ori cel de indexare internaţională ISSN.
Aparent, totul este împotriva şi numai a unei reviste de poligrafie, ca să nu mai vorbim de arte grafice într-un sens larg. Dar ea există. Un grup de inimoşi s-a constituit în port-drapel, ducând, după puteri, în condiţii mereu schimbate, un stindard poate prea mare pentru un grup atât de mic. Au ignorat scepticul „Qui prodest?”, au crezut în reuşită şi au făcut-o. Să le dorim putere!
(articol din numărul 7 GAM, 2006)
La fel, o bună revistă de specialitate se poate aprecia doar după ce a trecut aspra probă a timpului, nu un an, nu trei, ci decenii. Cine are atâta timp şi atâţi bani de creditare? De aici, efemera defilare pe standurile româneşti a unor reviste „noi”, destinate unui public specializat, care, deşi promit, dispar după câteva numere. De aici atavica neîncredere a românului în evenimentul cultural-profesional autohton, tendinţa de a trimite cele mai bune lucrări revistelor de prestigiu din străinătate. Aproape fără excepţie, acestea sunt organe de exprimare şi promovare a intereselor unor puternice asociaţii profesionale măcar naţionale, care le coordonează activitatea (şi politica) redacţională, le alimentează cu materiale şi consilieri, le asigură financiar existenţa. Ori, la noi, aceste asociaţii nu mai există din 1947, iar cele „renăscute” după 1990 sunt foarte slabe şi puţin reprezentative, fără suport economic puternic, care îi reprezintă doar pe „fondatorii” lor, nu întregul grup de profesionişti din domeniu. Expierea naturală a revistelor de specialitate din România acestor ani, indiferent dacă de literatură, chimie sau medicină, este faptul că au fost organe oficiale mai degrabă ale unor forme administrative (ministere) decât profesionale, care, nesusţinute financiar în economia de piaţă, nu au mai avut nici o şansă. Bunăvoinţa unui patron generos este temporară; el poate susţine o vreme o revistă, dar nu o va finanţa mult timp; ajutorul este limitat prin definiţie, altfel devine povară. Iar şansele de autofinanţare sunt reduse la o publicitate mai curând de sponsorizare decât de promovare a unor interese.
Motivele apariţiei unei noi publicaţii periodice sunt: banii, renumele, supravieþuirea şi/sau necesitatea. Bani se pot face din orice, mai puţin dintr-o publicaţie de specialitate dintr-o ţară mică (în specialitate). Nu o dată s-a urmărit doar sporirea renumelui fondatorului (fondatorilor) şi/sau sponsorului, care, însă, este perisabil în timp. La schimbarea regulilor (condiţiilor), uneori, s-a dorit supravieţuirea unei idei sau a unei surse de existenţă, drept care a apărut o nouă publicaţie, de prea puţine ori perenă. Necesitatea de informare a unui grup delimitat profesional este singurul motiv ce-şi păstrează mereu actualitatea.
Nu există revistă de succes, există doar reviste cu succes proiectat şi construit. Şi proiectarea ţine cont de public, posibilităţi economice şi utilitate. Aşa se face că revista de specialitate trebuie să se încadreze în canonul destinaţie-resurse-nivel-organizare.
Destinaţia este publicul cititor, nu neapărat plătitor. Revista care trece din mână în mână are un viitor, cea care zace pe stand, niciunul. Ori, la revista de specialitate, publicul este restrâns la un grup delimitat profesional. În cazul tipografiei, acest grup nu există. Nu există nişa de piaţă, trebuie creată educaţional.
Cei care lucrează în acest domeniu, de dezvoltare exponenţială în ultimul deceniu, sunt „foşti”, autodidacţi şi investitori. Cei de specialitate sunt, cel mai adesea, „foşti” (şi actuali) operatori în domeniu, de varii nivele de pregătire profesională, de la maşinişti la tehnoredactori şi ingineri poligrafi, care au lucrat în vechile întreprinderi de profil. Nu mai sunt tineri, nu prea citesc. Autodidacţii au prins câte ceva şi consideră că, dacă „se descurcă” este suficient, nu prea sunt interesaţi de dezvoltare profesională. Investitorii au resursele materiale, pe care le pot valorifica în orice domeniu, nu doar în tipografie, din nou nu sunt interesaţi profesional, au nevoie doar de „mercenari” care să conducă afacerea. Şcoli de specialitate nu prea avem, un liceu la Bucureşti şi un colegiu în desfiinţare la Timişoara, ambele nesusţinute de societatea civilă ori de cea de specialitate, iar elevii şi studenţii au alte priorităţi, la această vârstă. Atunci, qui prodest?
Resursele provin de la societate (organizaţii guvernamentale), de la firmele puternice de profil şi/sau de la organizaţiile profesionale.
Dezvoltarea profesională nu este în nici un caz o prioritate guvernamentală în aceşti ani. Accidental, poate, consecinţă a vreunui oportunism politic, de scurtă durată. Haotica dezvoltare, caracteristică unui capitalism sălbatic, în care nu există reguli, doar câştigători, face ca industria poligrafică să fie un domeniu mănos, în care asocierea să nu fie o necesitate, unde fiecare se descurcă pe cont propriu. Subdezvoltarea în domeniu face să fie loc pentru fiecare, astfel că predomină IMM-urile. Nici acestea nu au resurse pentru dezvoltare profesională: mai uşor racolezi un operator de la concurenţă decât să ţi-l formezi şi să-l racoleze concurenţa. Prima Societate a Tipografilor din România a murit înainte de a se manifesta, Asociaţia Tipografilor Transilvani trăieşte mai degrabă prin efortul unor entuziaşti decât din necesitate. Cu ce resurse să se editeze revista de specialitate? Qui prodest?
Nivelul trebuie să fie cel cerut de grupul „ţintă”. De înalt profesionalism pentru cei deja specialişti, de nivel mediu pentru cei ce se dezvoltă ori de nivel minim pentru amatori, elevi şi studenţi? Din păcate, acest aspect nici nu se pune. Probabil ar trebui să conţină materiale din fiecare categorie, dar, de fapt, „ţinta” este practic necunoscută. Evident că, din lipsă de colaboratori şi surse de documentare, se operează la cel mai scăzut nivel, cel ce necesită minim de resurse. Aşa se face că specialiştii sunt nemulţumiţi de nivelul modest al celor două reviste de specialitate tipografică de dupã ´90, iar amatorii şi studenţii abia le descifreazã.
Organizarea depinde de nivel şi resurse, abia apoi, de concepţie. O revistă de top profesional are nevoie de program, autori, politică editorială şi încadrare în grupa de profil pe plan mondial. Doar enunţarea programului, mai mult sau mai puţin ambiţios, este uşor de realizat de o redacţie inteligentă. Realizarea lui depinde de resursele materiale şi umane. Un grup consistent de autori, care să ofere suficiente materiale pentru realizarea unui portofoliu de rezervă, este greu de constituit din puţinii specialişti români în domeniu, iar cei din străinătate preferă colaborarea cu revistele deja reputate. Un grup de consilieri de specialitate (consiliul de redacţie), de notorietate, din ţară şi străinătate, pot oferi prestigiu, pot orienta politica editorială spre domeniile de maxim interes, dar nu vor „face” revista, nu vor redacta ori tehnoredacta. Încadrarea între publicaţiile de profil din lume, recenzarea şi schimburile de publicaţii se poate face doar după regularizarea apariţiei şi folosirea referenţilor de specialitate, ceea ce nu este foarte la îndemână, atunci când nici grupul de autori şi consilieri nu este prea numeros. Dar este esenţial pentru prestigiul publicaţiei, mai important chiar decât indicele de citare ISIS ori cel de indexare internaţională ISSN.
Aparent, totul este împotriva şi numai a unei reviste de poligrafie, ca să nu mai vorbim de arte grafice într-un sens larg. Dar ea există. Un grup de inimoşi s-a constituit în port-drapel, ducând, după puteri, în condiţii mereu schimbate, un stindard poate prea mare pentru un grup atât de mic. Au ignorat scepticul „Qui prodest?”, au crezut în reuşită şi au făcut-o. Să le dorim putere!
(articol din numărul 7 GAM, 2006)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)