Premiile PERPESSICIUS-CRIHANĂ 2008

Cenaclul Perpessicius de la Bucureşti are peste 60 de membri şi se întruneşte o dată la două săptămâni de peste 8 ani. Editura Perpessicius a publicat, din 2000 până în prezent, peste 200 de volume, dintre care, peste 10 antologii, în paginile cărora au semnat în medie câte 25-30 autori. Revista de cultură Paradox a ajuns la numărul 101. Zilele Editurii, organizate de Sf. Dimitrie, ca omagiu adus celor doi patroni spirituali, Dumitru S. Panaitescu Perpessicius şi Dumitru D. Panaitescu, au devenit o frumoasă tradiţie anuală. La fel, numărul special din Paradox, dedicat lui Perpessicius şi suplimentul Manuscris.

Sunt performanţe pentru care au fost instituite premiile PERPESSICIUS – CRIHANĂ. Am decis ca o parte din acestea să poarte, din acest an, numele unora din colegii noştri, care s-au remarcat prin preocupări speciale, constante şi un stil ce îi distinge în peisajul genurilor de creaţie literară, critică şi istorie literară sau studii în alte domenii umaniste.

Pentru anul 2008, astăzi au fost acordate următoarele premii PERPESSICIUS - CRIHANĂ:

- Premiul Poemele toamnei – Gheorghe Duţă-Micloşanu, lui Dumitru Dumitrică;

- Premiul Poezia de inspiraţie folclorică – Gheorghe Onea – Adinei Al Enăchescu, lui Florin Grigoriu şi lui Alexandru Rotaru;

- Premiul Profesorul meu drag – Ioan Nistor – Mariei Adam;

- Premiul Poezie cu formă fixă. Sonet – Dragomir Magdin, Floricăi Gh. Ceapoiu;

- Premiul Epigramă – Olimpiu Radu, lui Nicuşor Constantinescu şi lui Gheorghe Grosu;

- Premiul Mihai Eminescu, lui Nicolae Tudor;

- Premiul Teoria exprimării poetice, lui Ion C. Ştefan;

- Premiul Poezie cu formă fixă. Rondel, lui George Peagu;

- Premiul Poemul într-un vers, lui Gheorghe Popescu-Ger;

- Premiul Idei bastarde, lui Nicolae Mohorea-Corni;

- Premiul Poemul – acrostih, lui Geo Călugăru;

- Premiul Poemul – cugetare, lui Iulian Nuţă;

- Premiul Poemul metafizic, lui Ion Diaconu;

- Premiul Proză scurtă, Ioanei Stuparu;

- Premiul Saga. Romanul realist, lui Octav Hanganu;

- Premiul Poemele mamei, Victoriei-Elena Milescu;

- Premiul Poemele exilului, Mariei Niculescu;

- Premiul Poezie de dragoste, lui Cezar Mihail Bucur şi lui Alex. Viv. Popescu;

- Premiul Vârste şi trepte, Mariei Gafton, lui Virgil Doca-Vălmăreanu, Speranţei Miron, lui Nicolae Mohorea-Corni, Rebecăi Dascălu şi lui Dan Doca;

- Premiul Debut, Soricăi Pacioga şi lui Alexandru Pacioga;

- Premiul Poezie religioasă, lui Florin Grigoriu, Alexandru Rotaru şi lui Vasile Mustaţă;

- Premiul Pilule lirice în stil haiku, Adinei Al. Enăchescu;

- Premiul de Fidelitate – Membru fondator: Ion Malancu ş.a.;

Toţi participanţii la prima zi a Editurii Perpessicius au primit şi premiul 100 Paradoxuri. Îi felicităm şi le dorim cât mai multe reuşite!

Redacţia

Zilele Editurii Perpessicius 2008

Prima dintre Zilele Editurii "Perpessicius" - Bucuresti va avea loc sambata 25 octombrie, orele 10.00, la Biblioteca Metropolitana, sediul central "M. Sadoveanu", sala se studii orientalistice "M. Eliade". Vor fi lansate 5 carti aparute in anul 2008 la editura noastra, antologia de cenaclu "Clipe rascumparate" si se va sarbatori depasirea numarului 100 al revistei de cultura "Paradox". Se vor acorda premiile "Perpessicius-Crihana" pentru anul 2008 (cele de la Bucuresti). Intrarea este libera.
Programul din cea de-a doua zi se va desfasura la Bolintin, acasa la colegul nostru, poetul Dumitru Dumitrica si la biserica locala. Participarea se face pe baza invitatiilor primite de la organizatori.
Daca vremea ne permite, cea de-a treia zi a Editurii va fi luni seara, in data de 27 octombrie, orele 17.00, in parcul "Cuza Voda" (fostul IOR). Intalnirea va fi in fata micului amfiteatru de vara, la foisorul de lemn (intrarea cu statuia domnitorului Cuza si fantanile arteziene).
Redactia

PARADOX la numarul 100!

Revista de cultura Paradox apare fara intreruperi din anul 2000 si in prezent a ajuns la numarul 100! Formatul si calitatea acesteia s-au modificat mult, imbogatindu-se cu fiecare noua aparitie. Desi ramane o publicatie de atelier de creatie, Paradox are cititori si prieteni in toata tara si in diaspora.
Va asteptam la Zilele Editurii Perpessicius (evenimente pe care le vom anunta in timp util, dar care, conform "traditiei", se vor organiza de Sf. Dimitrie, deci spre sfarsitul lunii octombrie) pentru a sarbatori impreuna frumoasa performanta a redactiei noastre.

Până după vacanţă...

La Editura PERPESSICIUS, au apărut recent:

- Meditaţie III (poeme, teatru, scrisori) de Iulian Nuţă;

- Amicii frumoasei doamne (roman în cadrul unei saga) de Octav Hanganu;

- Suflet de rezervă (cugetări) de George Peagu;

- Din tribunalul socio-epistemologic al unui IN ESSE... (a fi în...) („oracol metafizic“) de Ion Diaconu.


Se află sub tipar:

- Iubirea trandafirului (proză) de Victoria-Elena Milescu;

- Antologia cenaclului Perpessicius - Bucureşti, 2008;

- Literatura şi viaţa IV-V (eseuri de teorie literară) de Marcel Crihană;

- Şi încă şapte, printre editori... (publicistică, interviuri) de Sorina Crihană-Dascălu.



Publicaţii în lucru la editura noastră:

- Paradox iulie-august-septembrie;

- Vârste şi trepte nr. 4;

- Graphic Arts & Media nr. 17;

- Paradox-PERPESSICIUS nr. 3, număr omagial Perpessicius, de Sf. Dimitrie;

- Paradox-Manuscris nr. 1 (manuscrise).


Atelierul de creaţie Perpessicius de la Bucureşti şi cenaclul Perpessicius-Crihană - Valea Mărului îşi vor întrerupe activitatea până în septembrie. Vă rugăm să folosiţi pentru corespondenţă şi materiale pentru revistă sau antologie, poşta clasică, la adresa redacţiei Editurii Perpessicius.

Despre integrarea europeană

În inima „bătrânului continent“

Interviu - Sorina Crihană-Dascălu, director GAMMedia – Bucureşti
şi Virgil Doca-Vălmăreanu, viceprimar - Valea Mărului, Galaţi

Sorina Crihană-Dascălu: Am fost la Bruxelles, pentru un stagiu de formare, studiu şi practică în cadrul instituţiilor UE, înainte de aderarea României. Tu ai mers acolo recent, când ţara noastră era, de peste un an, acceptată în Uniunea Europeană. În 1998, „lumea civilizată“ spunea despre noi, în primul rând, nivel de trai scăzut, corupţie, legislaţie defectuoasă, neinformare şi dezinformare, lipsa managementului politic „profesionist“ şi a opiniei civice, tranziţie interminabilă etc. Ni se recunoşteau unele merite de natură culturală şi educativă... Cu alte cuvinte, era pe „bătrânul continent“ o imagine a noastră nu prea îmbucurătoare. Mai era ceva din toate acestea când ai ajuns tu în Belgia? S-a schimbat impresia generală de când suntem „şi noi ai lor“?
Virgil Doca-Vălmăreanu: Da. Nu cred că s-a schimbat atât datorită faptului că România face parte azi din Uniunea Europeană (o imagine pozitivă nu se „instaurează“!) cât contactelor tot mai dese, directe, între români – unii foarte bine pregătiţi – şi ceilalţi europeni. Şi nu mă refer numai la cei „de la vârf“, ci la oamenii „simpli“ sau, oricum, la ei individual (nu în numele unor grupări, unor zone, unor funcţii în stat ş.a.m.d.). Prefer să mă abţin în privinţa eradicării corupţiei sau în cea a performanţelor forului legislativ român... Dar suntem, cu siguranţă, mai temeinic informaţi, mai dificil de manipulat, ne gestionăm altfel şi ne promovăm altfel.
S.C.D.: Ca persoană, m-am simţit la Comisia Europeană şi la Parlamentul European „ca acasă“ (fără nici o exagerare). Am fost tratată ca egala celorlalţi, atât a celor din ţările în curs de aderare, cât şi din ţările membre - cu respect, deschidere şi detaşare, dar mi s-a şi amintit, în discuţiile purtate, că nu se identifica un om cu locul său de provenienţă, că nu eram considerată reprezentativă pentru România. Adică, poate că am fost măgulită de raportarea la mine, dar parcă era nedreaptă şi uşor umilitoare dacă mă gândeam că puteam fi văzută ca o „excepţie“. În cazul tău? Cum ai fost „primit“? Crezi că s-a modificat optica „europenilor“?
V. D.V.: Este de obicei o problemă de fire. Dar, pe de altă parte, tinerii care plecau la Bruxelles înainte de aderare erau supuşi unor concursuri serioase şi chiar erau din „elitele“ noastre. Era şi este absurd să speri că toată lumea putea sau ar fi trebuit să fie ca tine, să reziste evaluărilor respective. Ai fost selectată, din câte ştiu, de TAIEX, Biroul de Schimb de Informaţii şi Presă al Comisiei Europene – deci nu aveai cum să-i reprezinţi pe majoritatea românilor. Aşadar stânjeneala ta şi modestia ţineau de caracterul tău, de felul tău de a fi. Eu am fost în cu totul altă postură. Reprezentam o comunitate (ca viceprimar şi preşedinte al unei filiale a partidului majoritar), reprezentam în acelaşi timp şi o grupare politică (social-democrată), apoi, îi reprezentam pe vălmăreni – şi moldoveni în acelaşi timp – date fiind rădăcinile mele aici cu mult mai adânci decât ale tale. În fine, eu mă apropii foarte uşor de oameni, indiferent de naţionalitate, nu am nici un fel de reticenţe în a stabili cele mai calde relaţii, cu oricine. În măsura în care poate apărea şi o anumită atitudine de „superioritate“ a celorlalţi europeni faţă de noi, eu, ca istoric, îmi amintesc cât de importanţi suntem pe faţa pământului dintotdeauna, care sunt avantajele lor dacă se aliază cu noi şi îmi „vine inima la loc“...
S.C.D.: Apropo de aprecierea corectă a identităţii şi valorii fiecărui om european, cum este să lucrezi alături de personalităţi de renume, să stai, prieteneşte, la o cafea cu specialişti de largă notorietate, să iei masa cu „greii“ vieţii politice, culturale şi sociale – eşti în largul tău, cum se zice?
V.D.V.: Am răspuns cumva la această întrebare prin cele mărturisite despre mine mai înainte. Dar mai reţinut sunt cu „ai mei“ decât cu „străinii“. Încărcătura afectivă mă face să am emoţii când sunt lângă oamenii „mari“ români. Sunt şi câţiva a căror valoare mă copleşeşte şi, cu cât sunt mai mândru că le sunt aproape, cu atât sunt mai puţin „în largul meu“. Cei „din afară“ îmi provoacă rareori o asemenea stare. La Bruxelles a fost excelent, mi-am făcut „amici“ o sumedenie, şi printre europarlamentari, dar şi printre turiştii care beau bere pe pragurile din Piaţa Palatului...
S.C.D.: Deşi, în anii de după Revoluţie, în ţară, majoritatea eşecurilor şi greşelilor sociale, politice şi economice erau justificate prin „moştenirea nefastă“ lăsată de „comunişti“, prin tarele cauzate de regimul totalitar „socialist“ etc., la Bruxelles nu eram deloc înţeleşi ca nişte victime sau în nici un caz ale unui tip de partid sau sistem. Exista mai curând părerea potrivit căreia orice popor are soarta pe care o merită... Şi conducătorii pe care îi merită. O împărtăşesc şi analiştii anilor 2007-2008?
V.D.V.: Da. Nu este ceva neobişnuit să fii de dreapta, de stânga, radical sau mai moderat, sau de centru... Aş folosi o trimitere din domeniul religiei: „totul îţi este permis (să alegi!), dar nu totul este de folos“ (Apostolul Pavel). Important este ce realizezi pentru semenii tăi. Conducerea este „judecată“ mai curând în funcţie de fapte decât de „statut“. Nu ştiu cât de conştienţi sunt românii de justeţea acestei atitudini, dar este una din condiţiile libertăţii şi democraţiei, ale participării şi implicării totale a fiecăruia în deciderea propriului „destin“, a propriei evoluţii. Dacă există şi momente din istorie în care suntem loviţi mai puternic decât „merităm“, totuşi linia generală a vieţii noastre este că, dacă dorim să ne fie bine, trebuie nu numai să optăm pentru ce este bun, ci să ne luptăm pentru acest lucru, să ne zbatem, să nu ne lăsăm până nu obţinem ce vrem.
S.C.D.: Plimbându-mă prin oraş, am fost entuziasmată de frumoasa armonizare a tradiţiei cu modernitatea. Privind la oameni, de asemenea, m-am bucurat de modul încântător în care se îmbina stilul „vechi“ cu noutatea vie, dinamică, liberă, şocantă pe alocuri... Şi echilibrul interior pe care îl arătau localnicii. Pe tine ce te-a impresionat plăcut în superba „cetate“?
V.D.V.: Că oamenii nu au complexe. Că, în cartierele „medievale“, sunt ca nişte personaje de poveste. Amabili, drăguţi, zâmbitori... Că e foarte curat şi miroase frumos. Că au flori peste tot. Am văzut o doamnă, între două vârste, care se căsătorea - o mireasă (care, evident, nu dădea semne că s-ar fi considerat prea „matură“ pentru a fi fericită!) căreia i-am cerut să se fotografieze cu mine – deşi nu era o femeie atrăgătoare, era atât de specială în naturaleţea ei! I-am sporit bucuria prin gestul meu. Mi-au plăcut „statuile vii“, adolescenţii rebeli, copiii cercetaşi... Vânzătoarea de ciocolată - o chinezoaică surâzâtoare, păpuşile de porţelan, broderiile fine, trupele de muzică „etno“ ce cântă pe străduţele pavate, faptul că acolo coexistă atât de paşnic diferite religii şi confesiuni, forme de artă şi moduri de viaţă...
S.C.D.: Ce ţi-a displăcut flagrant?
V.D.V.: Contrastul uriaş cu viaţa de la noi. Dar aici nu e „vina“ lor. Nu ne opreşte nimeni să trăim asemănător.
S.C.D.: Eu m-am întors de acolo cu două geamantane de cărţi, reviste, broşuri, pliante, raporturi, proiecte etc. şi cu o mulţime de idei de (re)valorificare a ceea ce este preţios dar nedescoperit, neexploatat şi necultivat suficient – capitalul uman românesc. Şi a altor resurse. Tu? Ce gânduri te-au însoţit până aici? Ce ţi-ai propus să împlineşti, să aplici, să dezvolţi?
V.D.V.: Am înţeles că trebuie să adun în jurul meu o echipă entuziastă şi să concepem câteva proiecte viabile, prin care să accesăm şi să aducem în comuna noastră fonduri de dezvoltare. Că aceşti bani sunt, dar nimeni nu este dispus să-i investească în noi dacă suntem inactivi, indiferenţi sau ostili. Că-i vom pierde dacă nu ne mobilizăm pentru a profita de şansele ce probabil nu se vor repeta. Am tot discutat despre priorităţile vălmărenilor: apă curentă, şosele bune, gaze, aşezământ cultural, şcoli modernizate sau integral noi, revistă locală, restaurarea bisericilor, construcţia Crucii Voievozilor... Nu neapărat au avut ca punct de plecare experienţa mea la Bruxelles, dar îmi este clar că, datorită acesteia, am progresat pe dinăuntru... Şi, poate, am accelerat ritmul schimbărilor şi în jurul meu.
S.C.D.: Am avut atunci trăirea foarte intensă a dorinţei de a mai fi cu mine şi alte persoane din România – aproape în fiecare moment important al zilei. Ţi-a trecut prin minte că ar fi fost bine ca şi alţi vălmăreni să se afle alături de tine la Bruxelles? Ce ar fi „învăţat“ ei în urma acestei experienţe?
V.D.V.: Da, sigur. Nu ştiu ce ar fi (re)dobândit fiecare. Un adevăr esenţial poate, anume că munca, uneori, nu este o corvoadă, un chin, o datorie punitivă. Se poate lucra şi cu pasiune, cu plăcere... Dacă pleci dimineaţa la serviciu blestemându-ţi „povara“ profesională, te încarci de silă, de lehamite, nu vei face decât să-ţi laşi viaţa să treacă pe lângă tine şi să o determini pe a altora să fie un calvar...
S.C.D.: Pentru a sintetiza puţin: ce înseamnă integrare europeană pentru românul din mediul rural, pentru vălmărean de pildă? În această direcţie, care ar fi primii paşi ce trebuie făcuţi? De fapt, se autoconsideră omul din satul tău ca fiind european? Ce semnifică pentru el această calitate? Ce beneficii îi aduce lui, ce riscuri presupune?
V.D.V.: Românul din mediul rural nu este atât de preocupat de teorii şi definiţii. El e acelaşi, de i se spune într-un fel sau în altul. Este adevărat că în multe domenii ne situăm sub nivelul european, dar asta pentru că ei au făcut reforme şi noi nu, reforme care sunt oricum necesare, că suntem europeni, români sau papuaşi. Avem drumuri proaste şi trebuie să le reparăm pentru că altfel cădem în gropi, nu pentru că roşim în faţa nemţilor. Facem agricultură în secolul XXI cu sapa de lemn, trebuie să ne cumpărăm maşini automatizate pentru că altfel murim de foame, nu că râd europenii de primitivismul nostru. Apa curentă, gazele, electricitatea şi drumurile asfaltate nu sunt modernizări „de ochii“ UE, ci condiţii de viaţă fără de care ne este din ce în ce mai greu să trăim. Conservarea mediului, de asemenea, trebuie făcută pentru noi, cei care locuim aici, pentru siguranţa şi sănătatea noastră.
Pe de altă parte, românii de la sate sunt puţin informaţi. Ei nu ştiu că anumite sectoare de activitate se pot dezvolta mult mai bine dacă sunt coordonate de la nivel european şi nu naţional sau local şi nu cunosc situaţiile din alte ţări. Una din problemele apărute este că politicile comune nu trec totuşi peste hotărârile românilor asupra priorităţilor noastre. Iar când „intermediază“ ai noştri, unii suspicioşi, alţii vânători de bani nemeritaţi, unii neprofesionişti etc., se blochează tot sistemul.
S.C.D.: Din câte ai observat, ofertele electorale ale candidaţilor la funcţiile din cadrul administraţiei locale conţin şi programe privind integrarea europeană, respectiv „europenizarea“ noastră? Cum va fi ajutat, de exemplu, în viitorul apropiat, ţăranul să muncească „conform standardelor“ europene?
V.D.V.: Dă-mi voie să nu comentez ofertele altor candidaţi şi să nu prezint nici programele propuse de către echipa mea. Principalele obiective ale politicii agricole europene (reformată de două-trei ori) sunt afirmate încă din 1957, când vestul Europei era pustiit de foametea de după cel de-al doilea război mondial. Nivelul de trai scăzut din satele româneşti poate că nu este comparabil cu acela de atunci, dar dacă ne raportăm la cel al altor state membre, din prezent, cu siguranţă că a fost o piatră de încercare pentru UE când a deliberat dacă suntem sau nu pregătiţi de aderare. Avem încă, în pofida migraţiei forţei de muncă către oraş, un număr mare de agricultori şi majoritatea lucrează necompetitiv. Alimentele şi alte produse, deşi excedentare cantitativ, nu respectă nici criteriile de protecţie a consumatorului, nici preţuri rezonabile pentru cumpărător. Numai cercuri vicioase peste tot... Nu avem suficiente activităţi neagricole care să ne sporească veniturile. Sunt multe de făcut.
S.C.D.: Anul 2008 este Anul European al Dialogului Intercultural. Este interculturalitatea o chestiune care îi preocupă şi pe vălmăreni? În ce fel se manifestă diversitatea culturală şi de mentalitate în comuna voastră? Cum comunică între ele aceste „mici culturi“ diferite în cadrul aceleiaşi „mari culturi“?
V.D.V.: Da, am iniţiat chiar şi un premiu, „Anul European al Interculturalităţii“ pentru realizări deosebite în această privinţă - despre care ştii şi tu, doar am stabilit împreună acest lucru. Sunt în comuna noastră oameni de confesiuni diferite, de exemplu. Noi, ortodocşii, trebuie să nu-i discriminăm pe aparţinătorii grupurilor mai reduse numeric. Avem drepturi egale şi le respectăm opţiunile. Apoi, comuna este formată din trei sate, Valea Mărului, Mândreşti şi Coasta Văii, fiecare cu mica ei „cultură“, cu obiceiurile proprii în habitatul relativ delimitat. Vrem să „ridicăm barierele“ dintre vălmăreni, să muncim, să învăţăm, să ne cultivăm şi să ne distrăm împreună, fără „ziduri“ şi „garduri“
menţinute artificial. Şi mai dorim să avem îndatoriri comune, obligaţii unii faţă de alţii, în primul rând de a-i respecta pe ceilalţi.
Valea Mărului este „înfrăţită“ cu o localitate din Franţa. Concret, acest lucru înseamnă şi vizite reciproce, şi întrajutorare, şi un dialog intercultural care să fie benefic ambelor părţi. De altfel, familii întregi de vălmăreni sunt plecate la muncă peste hotare. Ne interesează şi dacă le este relativ bine acolo, dar şi cum să creem aici, acasă, nişte structuri mai stabile, profesional şi material, ca ei să se întoarcă şi să rămână. Ţinem legătura, pe cât posibil, cu românii din diaspora.
În fine, tot un „dialog intercultural“ este cel dintre sat şi Capitală. Am reînfiinţat cenaclul Perpessicius-Crihană şi revista Vârste şi Trepte tocmai pentru a facilita comunicarea dintre noi. Şi cred că am „înregistrat“, cu acestea, două importante reuşite. Sper ca în toamnă să începem şi construcţia aşezământului cultural.
S.C.D.: Îmi rămâi dator cu răspunsurile privind ofertele electorale...
V.D.V.: Sigur, discutăm după 1 iunie. Mulţumesc pentru „creditare“.

Premiile PERPESSICIUS-CRIHANĂ

Premiile revistei „Vârste şi trepte“, ale cenaclului „Perpessicius-Crihană“ şi ale echipei de promovare
a valorii vălmărenilor - 2008

Sorina Crihană-Dascălu,
consultant comunicare-media-PR

Mai întâi, să răspund la o întrebare foarte simplă, ce ar putea apărea în mintea cititorilor: cine sunt membrii „echipei de promovare a valorii vălmărenilor“? Ce „statut“ au ei? Sau, mai curând, ce „statut“ nu au.
Această echipă, susţinătoare a oricăror programe de promovare iniţiate şi de către alte persoane decât reprezentanţii „grupării“ în cauză, NU este una politică. NU este una partinică, instituţională sau „oficială“. Este constituită exclusiv după criteriul faptelor celor care se implică, într-un fel sau altul, în restabilirea unui sistem valoric vălmărean autentic, care să recontureze identitatea vălmărenilor şi să le reconfirme acestora demnitatea. Este numai un început demararea celor 12 programe propuse de Virgil Doca şi PSD. Imaginea echipei se confundă cu acest debut pentru că, din păcate, alte persoane şi alte proiecte viabile încă nu ne-au fost făcute cunoscute. NU i-a fost nimănui refuzată colaborarea cu noi - nici cu redacţia, nici cu oricare dintre coordonatorii activităţii cenaclului, nici cu echipa despre care discutăm. Dimpotrivă, am încercat să lucrăm noi împreună cu alţii - indiferent de „culoarea“ politică, apartenenţa religioasă, confesională, cultură, gen, profesie sau funcţie. Deocamdată, reacţia acestora la strădaniile noastre este aproape nulă. Probabil că orientarea noastră către ei a fost cumva greşită. Dar a meritat oricum, pentru că azi îi cunoaştem mai bine. Deci am pornit, o „mână de oameni“, hotărâţi în a face lucruri cât mai bune, pe cele mai bune dacă s-ar putea, pentru vălmăreni. Dar pe parcurs au venit lângă noi atât de mulţi încât nici nu mai ştiu a vă spune câţi sau care sunt aceştia. Nu vreau să mă pronunţ asupra libertăţii credinţei sau altor chestiuni „de suflet“, să nu generez polemici inutile. Mă voi referi numai la exemplul politicii. Eu nu sunt „pesedistă“ - nu mă interesează politica „înregimentată“ -, dar am găsit între membrii acestui partid câţiva oameni cu totul şi cu totul deosebiţi. Nu ştiu dacă sunt aşa de „speciali“ datorită PSD-ului, dar sunt persoane mature şi foarte responsabile, cu discernământ, aşadar poate că opţiunea lor politică (repet, care pe mine nu mă priveşte!) trebuie respectată şi, de asemenea, probabil că, celor interesaţi, această opţiune le spune suficient şi despre partidul în cauză.
Revenind la premii, la Bucureşti, noi acordăm o serie de asemenea distincţii colegilor noştri pentru realizările lor remarcabile, atât în munca de editură (la Editura Perpessicius), cât şi la revistă (Paradox), şi la atelierul de creaţie (Perpessicius). Ideea a avut rezonanţă şi la Valea Mărului - şi ne-am bucurat. Virgil Doca a transformat-o, cum menţionam mai sus, în fapt. Este meritul său.
Mă întreba o prietenă de ce s-a reînfiinţat revista Vârste şi Trepte, de ce nu o altă publicaţie, nouă? Pentru că „gestul“ este al nostru, iar aceasta era şi este revista noastră. Dar este a vălmărenilor totodată, pentru că editorii, tatăl meu şi Virgil, sunt vălmăreni. Oricine doreşte să fie fondatorul altei reviste este, desigur, liber s-o facă... Am fi încântaţi să existe concurenţă în această privinţă. Iar dacă vrea o publicaţie „şi mai vălmăreană“, aşteptăm să dovedească standardele profesionale necesare.
Începând cu luna aprilie 2008, inaugurăm câteva premii (nu am stabilit periodicitatea acordării acestora!) care, sperăm, vor deveni „tradiţie“ în Valea Mărului:
1. Premiul „Episcop Iosif Gafton“ - pentru promovarea creştinismului, a valorilor religioase şi bisericeşti: I - dnei Speranţa Miron, nepoata Episcopului Iosif Gafton şi fiica preotului Miron Bulboacă; II - preotului parohiei Valea Mărului; III - preotului din Mândreşti; menţiuni speciale: prof. religie Costică Costea şi copiilor care pictează şi desenează icoane sau scriu texte cu subiect religios.
Trofeul (I) va fi acordat în a treia zi de Paşti, iar toate celelalte premii, cu ocazia ridicării Crucii Voievozilor, de Sf. Împ. Constantin şi Elena (21 mai).
2. Premiul „Prof. univ. dr. Marcel Crihană“ - pentru promovarea culturii (scrise, în primul rând, dar şi orale): I - dnei Magdalena Cuza, debut în Vârste şi Trepte, la numărul dedicat femeii - mamei; II - Aniţa şi Vasile Brânzei, pentru întreaga activitate educaţională şi culturală; III - Rebeca Dascălu, cel mai tânăr redactor al revistei; menţiuni speciale: Dan Doca - tehnoredactarea şi varianta web a revistei - şi toţi ceilalţi copii care au publicat până în prezent în paginile revistei Vârste şi Trepte: Nicoleta Vintilă, Cristina Băţroş, Iulian Vartic, Mihaela Băţroş, Alexandra Muhulică, Adelina Tudor, Ionela Iulia Băţroş, Ionela Oana Macovei, George Sandu, Daniel Cojocaru, Diana Cristina Filip, Ionela Vârlănuţă, Gheorghe Ciocan, Nicoleta Vartic.
Trofeul (I) va fi acordat în a treia zi de Paşti, iar toate celelalte distincţii, pe 9 mai, Ziua Europei - pentru 2008 - sau la Sărbătoarea florilor de mai (Marcel Crihană este născut pe 18 mai), în anii următori.
3. Premiul „Anul European al Interculturalităţii“ - pentru promovarea dialogului intercultural (între culturi naţionale diferite, între religii şi confesiuni, între tipuri de culturi, de exemplu cultura scrisă şi audio-vizuală sau electronică şi web etc.) şi a integrării europene: I - dnei europarlamentar Adriana Ţicău, prezentă alături de vălmăreni la numeroase evenimente locale, prietenă şi susţinătoare a vălmărenilor în rezolvarea problemelor comunei; II - Dan Doca, pentru promovarea mijloacelor de informare şi comunicare web în completarea culturii scrise şi actorului gălăţean Paul Buţă-„Păcală“, pentru reprezentarea României la expoziţii europene de artă tradiţională românească (Luxemburg, Strasbourg, Paris, Bruxelles etc.); III - Maricel Bostan - pentru rubrica dedicată proiectelor de integrare europeană, în Vârste şi Trepte; menţiuni speciale: Panaintiţa Băţroş - articole despre bibliotecile virtuale, informatizarea bazelor de date ale bibliotecilor clasice şi comunicarea cu tinerii vălmăreni din diaspora; Ion Gaiu - debut la rubrica de religie interconfesională; Nicoleta Vintilă - debut în Vârste şi Trepte şi promovarea culturii artistice naţionale prin cântec (muzică populară, colinde etc.).
Premiul I se va oferi dnei europarlamentar în a treia zi de Paşti, celelalte, vor fi acordate pe 9 mai, de Ziua Europei.
4. Trofeul şi premiul „Prof. Costică Popovici“ pentru performanţe sportive şi educaţie fizică: I - echipei câştigătoare în meciul de fotbal organizat la Sărbătoarea florilor de mai (7 statuete); II - echipei care pierde (ca scor) în aceeaşi competiţie de fotbal, pentru participare (7 statuete); I-II-III - concurenţilor de pe podium, la cros (pentru 2008) sau alte întreceri sportive de la Sărbătoarea florilor de mai (3 medalii); menţiuni: elevii cu note maxime la educaţie fizică.
Căpitanii de echipă vor primi simbolic câte un trofeu în a treia zi de Paşti. Odată cu acordarea celorlalte distincţii, se va îmbunătăţi echipamentul sportiv al vălmărenilor prin donaţii, se vor anunţa burse pentru cantonamente sau abonamente la diferite antrenamente, respectiv sponsorizările pentru acestea.
5. Premiul „Primul pas în carieră“ - I. Virgil Doca, cu prilejul lansării candidaturii sale la funcţia de primar - carieră în administraţia publică; II. Maricel Ghinieş - candidat la funcţia de viceprimar; III. Sofia Buhoci - sponsor principal al celor 3 întâlniri culturale şi artistice de la Coasta Văii, Valea Mărului şi Mândreşti pentru lansarea primelor 3 numere ale revistei Vârste şi Trepte şi Silvia Macovei - consilier şi sponsor din partea satului Coasta Văii; menţiuni speciale: Maria Gafton - pentru „primul pas“ ca redactor-şef şi coordonatoare a cenaclului Perpessicius-Crihană, Geta Doca - redactor, Alexandru Gafton - fotoreporter, Vasile Curteanu - secretar general de redacţie, Iulian Vârlan - redactor, Viorel Munteanu, redactor şi toţi ceilalţi colaboratori care au semnat articole în Vârste şi Trepte.
Doresc să adaug unele explicaţii privind acest premiu al „primului pas“. De obicei, cupele şi trofeele, premiile şi medaliile, ce semnifică preţuirea pentru performanţă, se acordă la sfârşitul unei curse, în urma unui examen, a unui bilanţ, a unei
evaluări explicite, când putem „măsura“ clar reuşitele sau nereuşitele participanţilor la acestea.
În unele situaţii, însă, ceea ce pare un început, un prim pas, ascunde în sine un drum lung parcurs, o experienţă de durată, o muncă enormă.
În alte cazuri, chiar avem de-a face cu un început - nu pare, ci este un început, dar este un început cu totul şi cu totul special, cum ar fi ridicatul în picioare al puiului de om care, până atunci, mersese de-a buşilea sau o cerere în căsătorie pe neaşteptate, într-o „dragoste la prima vedere“.
Aceste două tipuri de „victorii“ merită să fie premiate înainte de... tot ceea ce va urma, independent ce ceea ce le succede, sunt valoroase „deja“.
Se subînţelege de ce i-am ales pe cei trei „lideri“ ai „primului pas“: Virgil a muncit din greu ani întregi până să se hotărască să candideze la funcţia de primar (de fapt aceasta nu a fost niciodată o miză în sine pentru el), a studiat şi a lucrat o mulţime de proiecte pentru vălmăreni (şapte dintre acestea au fost aprobate şi integral sau parţial implementate), s-a frământat enorm înainte de a-şi publica „Poveştile cu moşi la gura sobei“ şi micile studii de istorie; Maricel ne-a „cucerit“ dintr-o dată prin „contrastul“ dintre modestia lui (şi bunul său simţ) şi ideile „mari“, interesante pe care le are pentru vălmăreni. Un „coup de foudre“ - cu o minte frumoasă şi un caracter integru, neafirmate însă, din cauza unei „sfieli“ exagerate, pe care îl vom ajuta să o depăşească. Sofia şi Silvia, nu în ultimul rând, investesc cu generozitate, pentru prima dată, în cultură şi educaţie, în valoarea vălmărenilor (mai investiseră, dar în creşterea nivelului de trai).
Îi felicităm pe toţi şi ne cerem iertare dacă, fără voie, am uitat sau nedreptăţit pe cineva. Bunul Dumnezeu ne va da şansa de a acorda cel puţin anual aceste minunate premii...

Despre mândrie

Sorina Dascălu

Mărturisesc că, încercând să caut completitudinea „brandului vălmărean“, la care am lucrat împreună cu colegii mei de la Valea Mărului, m-am întrebat dacă se contribuie semnificativ la acesta dinspre toate cele trei sate ale comunei. Şi, desigur, m-am „proiectat“ în timp şi spaţiu şi la Mândreşti, cel de-al treilea pe care urmează să-l vizităm (noi, membrii redacţiei „Vârste şi trepte“) de Ziua Europei, pe 9 mai. „Unitate în diversitate“, sloganul Uniunii Europene, trebuie să „funcţioneze“ şi în cazul zonelor rurale româneşti, care - mai ales după 2007 - îşi reconturează identitatea, specificul, dar pe fondul preţios a ceea ce au în comun cu altele din jur. Este de la sine înţeles că etimologia numelui acestei frumoase localităţi ne duce cu gândul la mândrie, a fi mândru, a te mândri şi a se mândri alţii cu tine. Sunt truisme interpretările peiorative ale acestui concept şi nu vreau să insist asupra sensurilor negative. Mi-am învăţat elevii încă de la cele mai mici clase, cândva, să nu confunde mândria cu vanitatea (merite închipuite!), cu aroganţa (merite - imaginare sau reale - exagerate cu agresivitate, cu o sfidare insultătoare!), orgoliul extrem (merite reale, dar neacceptate în mediul în care omul vrea să domine!) etc., între toate fiind diferenţe importante de nuanţă sau chiar, la unele, de natură. Şi, categoric, pentru o delimitare cât mai corectă, le-am recomandat să-şi raporteze analiza la o categorie (fundamentală deci!) a filosofiei practice: demnitatea. Un om mândru este, fără îndoială, un om nobil şi demn. Un om infatuat, egocentrist, fals superior, este de fapt, oricum ar părea, un om lipsit de demnitate.
Religia propovăduieşte umilinţa, modestia, smerenia - până la „negarea“ meritelor personale şi împotrivirea la recunoaşterea acestora de către comunitate -, întrucât o Divinitate sau alta trăieşte şi lucrează în fiinţele umane. Este o atitudine înţeleaptă şi justă - pentru că autoritatea supremă, faţă de care evident că suntem „inferiori“, este Sacrul, este Valoarea Absolută. În această accepţiune, a nu fi mândru înseamnă a-ţi pricepe şi accepta condiţia firească, de creatură supusă lui Dumnezeu, Sfinţilor ori altei forţe transcendente. A nu te mândri se transformă într-o permanentă încercare grea în eforturile de a accede la mântuire sau nemurire. Dar de câte ori nu se întâmplă, în cotidian, ca unii să se trufească tocmai cu pioşenia lor, dispreţuindu-i pe alţii care sunt „prea mândri“?!
Dar în viaţa socială, între semenii noştri, în „lumea de jos“? Câţi dintre noi suntem mândri că suntem europeni? Câţi suntem mândri că suntem români? Sunt mândri, este necesar să fie mândri, au de ce să fie mândri vălmărenii de această calitate a lor (de vălmărean)? Şi, dintre mândreşteni, câţi sunt cu adevărat mândri că sunt... vălmăreni? Aceasta este o reformulare a întrebării de la care am pornit. Pentru câţi, aceste să le zicem sentimente (cu toate că avem de-a face şi cu judecăţi etice, poate estetice, stilistice, cu opinii civice şi politice, principii, idealuri, credinţe etc.) nu sunt caduce, desuete? Câţi îşi dau seama că este nevoie să ne redefinim, să reechilibrăm balanţa între cine ştim că suntem şi cine ştim că putem fi?
Dar cum este mândria cea „bună“? Această „creştere de inimă care îţi ridică fruntea“, cum ar spune poeţii? Sunt mândru de mama mea, de tatăl meu (deşi nu mi-am creat eu, nici nu mi-am ales părinţii), de fiul sau fiica mea (cu toate că doar mi-au fost daţi în grijă de Sus)... Sunt mândru că sunt creştin şi am curajul să afirm (să „promovez“, ar zice un om din PR) oriunde şi în faţa oricui această apartenenţă a mea... Sunt mândru de tradiţia noastră, atât cât o mai pot şi eu păstra şi transmite mai departe... Sunt mândru de mine, cel care a optat liber pentru o anumită cale şi se străduieşte - uneori nu reuşeşte! - să primească aşa cum se cuvine ceea ce-i este dăruit şi să sporească, prin mici sacrificii, onoarea inestimabilă a dăruirii de sine? Ce fel de mândrie este aceasta? Poţi fi mândru de cineva sau ceva pe măsura iubirii (de aproapele tău ca de tine însuţi)? Oare acest tip de mândrie nu este însoţit de respect şi recunoştinţă? Un fel de a mulţumi cu dragoste lui Dumnezeu pentru că, în lupta sinceră cu tine însuţi, nu Te-a lăsat singur şi ai găsit modul în care să nu-ţi abandonezi mândria, şi onestitatea, şi integritatea, să cadă în ruinătorul, exemplarul amor propriu atât de nociv pentru întreaga istorie a omenirii...

Interviurile Paradox

"Asa am pierdut timpul si gandul plecarii..."
Interviu cu Virgil Doca-Valmareanu, viceprimarul comunei Valea Marului, editorul coordonator al revistei Varste si Trepte - publicatie a cenaclului Perpessicius-Crihana
Sorina Crihana-Dascalu: Se apropie cea mai importanta sarbatoare crestina si as dori sa discutam despre trei aspecte ale vietii tale (si a valmarenilor între care traiesti). In primul rand, cred ca trebuie sa te intreb - sau sa ne intrebam impreuna - cine este Virgil Doca-Valmareanu - omul? In al doilea, as vrea sa stiu cat de mult se interinfluenteaza profilul religios al cuiva cu statutul de lider politic. In fine, aparent fara legatura, sa vorbim putin despre necesitatea restaurarii picturii si introducerii in circuitul turismului rural a bisericii ortodoxe "Nasterea Maicii Domnului" din comuna voastra. Sa le luam pe rand: de unde vii tu, care-ti sunt radacinile?
Virgil Doca-Valmareanu: Cei mai multi valmareni poarta numele Doca, urmati indeaproape de cei cu numele Badea si/ sau Buleandra. Unii spun ca noi, cei cu numele Doca, am fi neam de greci. Imi place sa cred ca sunt ruda indepartata a lui Zorba Grecul si, ca sa fiu sincer, de multe ori i-am regasit anumite trasaturi sau similitudini in fiinta mea. Ce stiu cu siguranta este faptul ca m-am nascut intr-o familie valmareana, o familie numeroasa, si ca mi-am trait copilaria pe o ulita plina de copii. Copilaria e cea mai frumoasa "clipa lunga" a vietii mele, of, Doamne, ce repede a trecut!... Geanta cu carti, doua capre si cinci iezi, prastia din brau si buzunarele de la pantalonii peticiti pline cu pietre rotunde (eu le spuneam vise - trageam cu vise in nori) si o gramada de povesti - amintiri pe care le am ascunse in sufletul meu de fiu de taran. De multe ori am vrut sa zbor, dar radacinile m-au tras in jos. M-am intrebat adesea (si acum o mai fac, vara, privind cerul senin, din miristea satului) cand mi-au crescut oare? Pe nesimtite mi-au crescut! Asa am pierdut timpul si gandul plecarii - de multe ori am vrut sa plec si tot de atatea ori eu m-am intors ACASA, la izvoare. O intoarcere la inceputuri, la libertatea de a fi eu insumi, de a fi fericit "fara drept de apel". Cu cat imbatranesc mai mult, cu atat mai mult simt in fiecare adiere de vant magia locurilor valmarene. Nicaieri nu ma simt mai bine decat aici, in acest spatiu si intre acesti minunati oameni: Valmarenii mei. Nu sunt cu nimic mai deosebit decat ceilalti valmareni, sunt un "produs al lor", un valmarean suta la suta. Poate diferenta ar fi ca eu imi asum responsabilitati pentru ei la cerinta lor.
S.C.D.: Crezi ca spatiul social-cultural unde se naste cineva ii determina decisiv personalitatea si destinul cuiva?
V.D.V.: Decisiv, nu. insa personalitatea fiecaruia este "amprentata" de tot ce reprezinta locul in care te-ai nascut si oamenii cu care ai "crescut". Eu m-am simtit valmarean oriunde am fost si cu atat mai mult ma simt valmarean printre valmarenii si valmarencile mele frumoase, harnice si aprige. E suficient sa revin acasa dintr-o scurta "evadare" si-mi simt radacinile. Traiesc de fiecare data o stare de beatitudine, simt fericirea apartenentei la acest spatiu. Pur si simplu traiesc o perpetua revelatie, o redescoperire continua, o traiesc si imi place la nebunie. Ceea ce ma anima se datoreaza radacinilor mele, familiei, mamei, locurilor in care am copilarit. E greu de povestit in cateva cuvinte despre simtamintele pe care le traiesc atunci cand imi vad satul din departare. Ma simt implinit atunci cand sunt ACASA. Iar acest "acasa" inseamna chiar si adierea de vant, noaptea tarziu, din prepeleacul lui nea Ion, Nicu sau Mircea.
S.C.D.: Povesteste-mi una singura dintre cele mai frumoase amintiri ale copilariei tale.
V.D.V.: Dificila treaba imi ceri... Cea mai frumoasa ? Pai, cea mai frumoasa poveste - amintire a mea, a vietii mele e chiar copilaria... Cand imi este greu, dupa o zi infernala, in care am stat de vorba cu sute de oameni, ma joc cu printesa mea Dia (pentru mine toti copiii sunt printi si printese) si imi aduc aminte de copilaria mea. Si, daca incep sa iti povestesc, ne prind Mosii de iarna. Doamne, daca ai sti cate nazbatii am facut eu, dracusor mic ce eram!... Ce ma mai batea saraca mama cu clestele de la soba, pentru toate cele pe care i le faceam... Si acum parca vad clestele zbarnaind in mana mamei dupa ce ii inecasem in "balie" 25 de ratuste galbioare si frumoase. Le-a gasit mama aliniate frumos pe sarma de rufe, prinse in carlige. Le pusesem la uscat!... - Michiduta, ce-ai facut ratelor mele!?..., se tanguia mama alergand sa-mi dea cuvenita pedeapsa...Mult prea departe ca sa ma poata auzi, mama nu a aflat nici pana in ziua de astazi ca eu vroiam doar sa le invat sa inoate. Si le-am… invatat! Dar bine, ca si pedeapsa grea am primit pentru asta: o luna intreaga, zi de zi, cate o traista de catina din Rapa Liticaii pentru ratele cele mari. ªi uite asa, colegii jucau fotbal, iar eu,… catina, tata, catina...
S.C.D.: Care ti-au fost - iti sunt - modelele in viata, in pregatirea profesionala, in cultura personala? Parintii, profesorii, colegii si prietenii?
V.D.V.: Nu am avut si nici acum nu am modele. Daca Dumnezeu a creat o diversitate in care fiecare suntem "altceva", a vorbi de modele e un nonsens. Insa inteleg foarte bine intrebarea. Dar mi-a placut cate ceva din multi si atat. Un exemplu: o parte din dl Profesor, tatal tau, as vrea sa fiu si eu. Nu stiu daca am sa si reusesc. As vrea sa fiu puternic, ca tatal meu, care m-a parasit cand aveam 21 de ani, intr-o frumoasa noapte de Paste, dupa ce a tras clopotele Invierii - asa cum spusese de multe ori...
S.C.D.: Virgil, cum sunt valmarenii ca... valmareni? Te consideri reprezentativ (in acest sens) pentru ei?
V.D.V.: Valmarenii sunt parte din mine si eu parte din ei. Sunt harnici si mandri de ei, nu le place sa intoarca privirea, nu privesc inapoi cu manie si nu te lasa niciodata la greu. Sunt toleranti si linistiti si, astfel, au fost dezbinati un amar de vreme, lasandu-se manipulati de altii, pripasiti pe meleagurile noastre. Si astazi mai sunt "Elene" ce incearca sa porneasca un nou razboi al "Troiei". Nu mai au nici o sansa, cu esarfa, fara esarfa, valmarenii isi vor alege un valmarean. O spun si sondajele de opinie, care il crediteaza cu 77% din optiunile lor pe un valmarean. Au fost mintiti atat de mult timp de tot felul de venetici, incat astazi vor sa aleaga pentru ei pe cineva de-al lor, de-al nostru, valmarean 100%.
S.C.D.: Ai doi copii. Le cultivi deliberat dragostea pentru identitatea de valmarean, incerci sa le transmiti consecvent si clar ceva in aceasta privinta?
V.D.V.: Am doi copii, lumina ochilor mei. Imi iubesc copiii enorm, asa cum o face fiecare valmarean, in fiecare zi, in fiecare noapte. Baiatul, fiind mai mare, intelege si ma intelege atunci cand ii vorbesc de "nevoia de a fi valmarean". Insa nici intr-un caz nu fac acest lucru in mod deliberat. Dragoste "cu forta" nu se poate, asa si cu iubirea pentru identitatea valmareana. Tata avea o vorba: "toate lucrurile, Florine, au un timp al lor, e timp si pentru copilarie, si pentru munca, sanatate sa fie…" - si cata dreptate avea!
S.C.D.: Un om politic este neaparat si un om religios, un om credincios? Un lider social-politic este si lider in comunitatea religioasa? Sau, in orice caz, ar trebui sa fie? Religiozitatea, formand fundamental caracterul unei persoane, se regaseste si in ceea ce este esential in personalitatea ta politica?
V.D.V.: Nu stiu daca este religios, dar sunt sigur ca macar credincios ar trebui sa fie. Cu credinta in suflet, cu iubire de oameni, de semenii tai, poti face mai multe si mai usor. Cel mai frumos in viata e atunci cand poti darui altuia, cand poti face bine aducand un zambet pe fata unui batrin uitat intr-o casuta pe deal... Nu cred ca un lider social - democrat este lider in comunitatea religioasa si cu atat mai putin ar trebui sa fie. Si ma refer atat la un lider cleric, cat si la unul ca "model" (un laic "indrumator" in cele religioase). Cred ca lucrurile trebuie sa fie despartite. Preotul paroh poate si trebuie sa colaboreze cu toate institutiile locale: primarie, scoala, politie etc. si atat. Nu cred nici in primarul preot, nici in preotul primar. Nici in preotii consilieri. Ei pot fi buni duhovnici si ne pot ajuta enorm pe noi, cei din administratie, dar nu este nici necesar, nici posibil de fapt, ca ei sa indeplineasca functii in managementul politic. Imi aduc aminte cum tata, in fiecare seara, in genunchi, se ruga in tacere spunand Tatal Nostru. Era momentul in care se auzeau cainii latrand pe drumul plin de noroi. Noi, cei sapte copii, incremeneam in tacere - tacand, respectand credinta venita din sute de ani, transmisa si/ sau mostenita alaturi de un opait innegrit de fumul atator arderi divine. Sunt un om ca toti oamenii, mai mult sau mai putin pacatos decat altii, stiu insa ca am sufletul curat si bun - si mai stiu ca aceasta credinta ortodoxa, primita in dar de la parintii mei, imi este sprijin atunci cind imi este si bine si rau. Eu cred in Dumnezeul caruia i s-au inchinat toti valmarenii mei de la Apostolul Andrei incoace. Nu incerc sa-mi "conving" sau sa-mi "sfatuiesc" concetatenii in acest sens, dar consider ca ar fi mai multa cinste, sinceritate si integritate morala, ca nu ne-am mai schimba dupa cum bate vantul, daca ne-am pastra crezul ortodox.
S.C.D.: Si, reciproc, implicarea ta in viata politica, in problemele comune ale cetatenilor din Valea Marului, ti-a influentat in vreun fel trairile religioase?
V.D.V.: Sigur, de netagaduit. Ca lider social-democrat, am invatat intai sa socializez cu oamenii, sa fiu alaturi de ei, atat la bucurii cat si la necazuri. Nu mi-a fost prea greu, pentru ca am fost de la inceput ca ei, un om simplu, sarac si mereu cu zambetul pe buze. Nu am fost bogat ca altii, mai ales dintre cei imbogatiti pe spatele valmarenilor, am muncit si la CAP cu mama mea, cu ziua, cu saptamana, sau chiar toata vacanta de vara in Insula Mare a Brailei. Am fost si muncitor si sef, mi-a fost si greu in viata - si doar credinta in bunul Dumnezeu m-a ajutat sa ma ridic atunci cand in genunchi eu am cazut. Dumnezeu e in toate cele ce sunt si cine nu simte puterea divina in sine si in jur, mult va patimi!
S.C.D.: Este valmareanul un bun crestin? Poti fi un valmarean reprezentativ fara a fi si un bun crestin?
V.D.V.: Valmareanul e crestin asa cum este fiecare roman, mai mult sau mai putin decat altii. Ce este sigur e ca tinem aproape de credinta noastra stramoseasca, credinta milenara. Suntem crestini prin fiinta, avem valmareni care au imbracat haina preotiei sau calugariei, tineri si tinere care, patrunsi de chemarea divina au devenit monahi prin manastirile Tismana, Grajdeni, Radauti, Runcu, Techirghiol. Acestia au avut ca inainte mergator catre monahism si preotie pe Preasfintitul Iosif Gafton, fiu al acestui sat, ajuns episcop de Arges. Nimeni nu poate fi cu adevarat reprezentativ fara a fi crestin, nici eu, nici ceilalti valmareni. Mai sunt si unii care impart "sarmale" facand-o pe crestinii. Valmarenii i-au etichetat de mult ca fiind "farisei". Sunt valmarean si sunt crestin si, de aceea, doresc din tot sufletul meu sa putem proteja valorile pozitive, adica viata familiala traditionala romaneasca. Ma gandesc in fiecare zi la favorizarea educatiei tineretului in acest spirit si integrarea sa in comunitatea crestina. Trebuie sa promovam particularitatile culturale si istorice valmarene ca un punct de plecare spre intarirea identitatii comunitatii si favorizarea simtului responsabilitatii, cooperarii si creativitatii constructive.
S.C.D.: Iti mai aduci aminte de sarbatorile petrecute la biserica din sat cand erai micut? Erau frumoase, erau "speciale"? Preotul tinea predici culte, pline de invataminte? Ce altceva iti atragea atentia cand participai la slujbe?
V.D.V.: Cu placere imi aduc aminte de "Popa Bulboaca" - tatal iubitei noastre poete valmarence Speranta Miron, de "Popa Stratan", cu mersul sau leganat si pildele sale de la terminarea slujbelor, cand vorbea de "Palestina si Locurile Sfinte", "Sa luam aminte si sa ne bucuram!". Imi aduc aminte de faptul ca mereu ma intreba preotul Stratan daca am mancat cozonac. "Mancat, parinte, mancat…" raspundeam eu spasit si niciodata nu se intampla nimic grav. Si cate oua rosii primeam in cimitir de Paste! Poate pentru ca eram sarac, cine stie?
S.C.D.: Parintele Stratan avea un glas foarte frumos. La mesele de acasa canta cu prietenii Mi-e dor (de munti, de Caraimanul...), Ciobanas (cu trei sute de oi...), Mai am un singur dor si altele... Si nu te intreba pentru ca erai sarac, ci pentru ca iubea copiii, era bland si apropiat lor... Ce alte simboluri ale crestinismului valmarean, "embleme" locale, au existat sau vor exista pe teritoriul comunei?
V.D.V.: Pentru ca imi place enorm istoria si mai ales istoria valmarenilor, am cautat si voi cauta toata viata mea sa le redau istoria furata prin nescriere. Stiu ca, inca din anul 1685, cand domn al Moldovei era maritul Cantemir Voda, stramosii nostri aveau loc de inchinare "biserica mare din caramida". Mai tarziu, prin anul 1809, satul nostru avea patru biserici - lucru care demonstreaza ca valmarenii au fost iubitori de Dumnezeu din vremuri stravechi si ca satul era o localitate puternica din punct de vedere economic, marturie stand si crucile din marmura de prin anii 1800, duse de mine in curtea Sfintei noastre biserici. Pentru toate acestea, si pentru ca stiu ca bisericile ne-au fost lasate ca mostenire si ca avem datoria morala de a le pastra si a le transmite mai departe, am initiat trei proiecte de hotarare privind restaurarea bisericilor valmarene, dar si pentru realizarea unui monument crestin pe care l-am numit "Crucea voievozilor".
S.C.D.: Sa revenim la "batrana" biserica din sat. De cand dateaza constructia, pictura, icoanele? Oricare lacas de cult, de oriunde, este unic. Dar prin ce anume ramane, in sufletul trecatorului grabit, biserica valmareana?
V.D.V.: Piatra de temelie pentru biserica noastra a fost pusa la data de 20 mai 1896, iar la data de 5 aprilie 1897, Episcopul Ieronim al Romanului sfinteste biserica din Valea Marului, judetul Galati, cu hramul "Nasterea Maicii Domnului". Ctitorul bisericii noastre, preotul Gheorghe Gafton, era tatal viitorului episcop Iosif Gafton, nascut in acelasi an al zidirii frumoasei noastre biserici. Stiu ca ultima data biserica a fost pictata in anul 1978, iar icoanele sunt vechi si frumoase. Portile imparatesti sunt facute inainte de primul razboi mondial, prin anul 1913. Eu spun ca anul 1896 a fost un an generos pentru suflarea satului, un an al zidirii care dainuie si azi. Pentru mine - si sunt sigur ca si pentru majoritatea valmarenilor - biserica este locul cel mai pretuit din localitate. Aici au primit Tainele Botezului si Cununiei cu totii si tot prin lacasul de cult au trecut cei dragi noua inainte de a merge spre cele vesnice. Biserica noastra e unica in primul rand prin faptul ca e si singura, dar mai mult de atat, eu cred ca ea poate ramane in sufletul trecatorului prin ritualul savarsit si mai ales prin slujitorii ei, slujitorii unei Biserici Vii si Nemuritoare.
S.C.D.: Exista un proiect de restaurare a picturii in fresca de la sfantul lacas. Ce ne poti spune concret despre acesta?
V.D.V.: E un vis mai vechi al meu, visul de a reda frumusetea vechii picturi din Sfanta noastra biserica. Saptamana viitoare voi incepe procedurile legale privind atribuirea contractului de restaurare a picturii in fresca si promit valmarenilor mei ca, imediat dupa Sarbatorile de Paste, sa incepem lucrarea pentru a o finaliza spre toamna. Sa ne dea Dumnezeu sanatate si suflet curat, si asa le vom duce la bun sfarsit pe toate, noi valmarenii, pentru cei ce suntem valmareni in fiecare zi, nu o data la patru ani. Doamne ajuta!
S.C.D.: Iti multumesc si astept sa ne continuam conversatia peste doua-trei luni, cand sper ca se vor fi intamplat cateva dintre aceste "inceputuri bune" de la Valea Marului.

Numarul 2 Varste si trepte

De la Bruxelles, Strasbourg si Bucuresti, din nou la Valea Marului

A aparut cel de-al doilea numar al revistei Varste si trepte, publicatie editata de cenaclul Perpessicius-Crihana. Dedicat femeilor si inceputului de primavara al unui an important in schimbarile privind nivelul de trai al romanilor, acesta a fost primit cu incantare atat de catre localnici, cat si de publicul larg. La „sarbatoarea“ culturala de la Valea Marului au fost prezenti, ca de obicei, membri ai atelierului de creatie Perpessicius – si ai revistei Paradox – de la Bucuresti, dar si alti invitati cu totul si cu totul speciali pentru valmareni: dna europarlamentar Adriana Ticau (Comisia pentru Transporturi si Turism), dna Sorina Crihana-Dascalu, director executiv al Editurii Perpessicius, dna ing.dr. Ancuþa Nedelcu, cercetator stiintific (Institutul National al Cercetarii-Dezvoltarii pentru masini si instalatii - agricultura si industria alimentara), ca sa dam numai cateva exemple – si, intors recent de la Strasbourg, de la expozitia de arta traditionala romaneasca (masti, costume etc.), indragitul actor galatean Paul Buta. Organizat de catre dl Virgil Doca-Valmareanu, viceprimarul comunei si editorul coordonator al revistei Varste si trepte, cu sprijinul dnei redactor-sef Maria Gafton, al dnei consilier local Sofia Buhoci si al celorlalti membri ai echipei redactionale, evenimentul a avut loc într-o atmosfera calda, prieteneasca, destinsa, in care s-au putut si discuta probleme legate de integrarea europeana prin cultura rurala, de comunicare, conservarea valorilor nationale, de creativitate si stimularea inventivitatii oamenilor de la sate, despre atragerea de fonduri pentru proiectele de dezvoltare, dar si sa se rada in hohote cu „Pacala“, sa se joace o superba hora „ca pe la noi“, ori sa se ofere, reciproc, autografe si suveniruri simbolice (icoane, tablouri, carti etc.). Dna europarlamentar Adriana Ticau a aratat ca este foarte impresionata de activitatile frumoase de la Valea Marului, ca se simte ca in mijlocul familiei si a „povestit“ despre cum se lucreaza in Parlamentul European si in celelalte institutii UE-CE de la Bruxelles si Strasbourg. Apoi, a stat de vorba cu majoritatea cadrelor didactice si copiilor (dintre micii „redactori“, „reporteri“, „tehnoredactori“), felicitandu-i pentru munca lor si reamintindu-le ca numai prin educatie si permanenta cultivare, printr-o continua pregatire profesionala, li se vor putea deschide toate usile lumii civilizate contemporane. Dna Sorina Crihana-Dascalu a transmis auditoriului un mesaj din partea dlui prof.univ.dr. Marcel Crihana – editorul senior, privind trei aspecte: cultura si tranformarile de mentalitate presupun in mod necesar o buna comunicare, exprimarea libera, sincera si deschisa, a opiniei fiecaruia; valmarenii ar trebui sa priveasca mai putin in trecut si mai mult in prezent si viitor – sau, in cazul in care se analizeaza trecutul, sa se accentueze exclusiv pe ceea ce a fost pozitiv si constructiv; de asemenea, este de dorit sa fie cu totii atenti la oamenii de valoare de langa ei, de printre ei, pentru a nu se pierde mai departe ceea ce acestia ar putea face bun pentru comunitate. Dl Virgil Doca-Valmareanu a avut o scurta dar convingatoare expunere despre identitatea valmareana si „batranele“ principii, de pe „trepte“ urcate demult, ce merita a fi pastrate si transmise generatiilor urmatoare. Asteptam cu interes numarul al treilea si le dorim succes!

(re)lansarea revistei Varste si trepte

Reporter: Se întâmplă mai rar ca un specialist cu experienţă în comunicare şi media din Bucureşti să meargă în provincie pentru a se întâlni cu „amatori“ în presă, deci cu persoane care nu se ocupă cu publicistica profesional sau care abia debutează în domeniu. Cine sau ce te aduce - cu adevărat - la Valea Mărului şi în redacţia revistei Vârste şi trepte?

Sorina Crihană-Dascălu: Este o falsă idee cea pe care ai avansat-o! Sunt foarte multe tipuri de personalităţi din media care „încalcă regula“ conturată de tine (de fapt aceasta nu există pentru cei la care ne referim). Două din acestea cred că sunt mai uşor de remarcat: tipul oamenilor care stabilesc acest gen de relaţie prioritar în scopul sporirii „capitalului“ lor de imagine şi, altul, poate că al celor mai numeroşi, al celor care îşi ajută semenii din considerente sufleteşti şi spirituale.

R.: Faci parte din vreuna din aceste categorii?

S.C.D.: Da şi nu. Da, pentru că, deşi nu urmăresc „deliberat“ să las pretutindeni o impresie bună „construindu-mi“ o imagine pozitivă, atunci când se întâmplă astfel, fără voia mea, nu pot să refuz contribuţia sinceră a celor din jur la modul cum sunt primită între ei şi la cum este receptată activitatea mea - dimpotrivă, mă bucur şi încerc să le fiu recunoscătoare. Sunt un om obişnuit. Dacă prima dată când mă aflu undeva nu mă preocupă aproape deloc „capitalul“ de imagine, cum am spus, atunci când simt că acesta mi-a fost creat de către ceilalţi cu deschidere şi prietenie, mă întorc cu plăcere lângă ei. Nu pot fi indiferentă la cum mă văd şi să nu mă întreb de ce au o asemenea „percepţie“ a cine sunt şi ce reprezint.

Da, şi pentru al doilea tip de care am vorbit - fiindcă, de mulţi ani - sau poate dintotdeauna, dar fără să-mi dau seama -, nu pot să realizez nimic dacă nu există în ceea ce am de făcut aceste componente: sufletească şi spirituală. Apoi, apropo de veridicitate, cred că un adevăr desprins din viaţă este că un om de cultură, cu cât devine mai „profesionist“ - îi spui tu - cu atât „coboară“ mai ades în „cetate“, este mai apropiat celorlalţi şi vine în întâmpinarea lor, „împărtăşindu-şi“ cu ei valorile şi principiile.

R.: Şi nu, de ce?

S.C.D.: Nu, pentru că nu mă consider un „specialist cu experienţă“ în comunicare, PR şi media. Sunt în mare măsură formată în acest domeniu, dar experienţa mea profesională este încă insuficientă (pe nivel fundamental). Din fericire, nu am „îmbătrânit“ - mai am şansa, sper adică, să „cresc“.

Nu, şi deoarece obiectivele, idealurile şi criteriile de evaluare sufleteşti-spirituale au nevoie de o reciprocitate între cei implicaţi în împlinirea acestora. Nu este îndeajuns să-i admiri pe oamenii de care ai nevoie. Sau să le recunoşti talentul. Nici măcar, să zicem, să-i iubeşti. Este necesar să lucrezi - să „pui la lucru“, şi tu, tot ce ai mai bun - alături de ei, să te străduieşti, să faci chiar mici sacrificii, să renunţi la tine pentru ceea ce aveţi în comun. Dacă nu e aşa, nici eu nu sunt acolo...

R.: Şi ai găsit această reciprocitate la Valea Mărului, respectiv la Vârste şi trepte?

S.C.D.: Valea Mărului şi Vârste şi trepte fac parte dintr-o chestiune particulară, la care voi reveni pentru a-ţi răspunde la întrebarea „cine sau ce“ m-a adus aici. Voiam să spun că, deşi sunt un om „cu mult suflet“ (şi, îmi îngădui să mărturisesc, „cu oarece spirit“!...), nu mai am 20 de ani, nu mai „umblu cu inima în palmă“, cu „lacrimi în priviri“, nici nu-mi mai irosesc mintea pe oriunde mă poartă meseria într-un moment sau altul. Dacă nu găsesc rezonanţa cuvenită, rareori, de fapt numai ca excepţie, insist să conving pe cineva că nu-şi prea cunoaşte rostul pe lume, şi-a abandonat calea, vocaţia sau că nici cu înţelegerea sensurilor nu stă prea bine... Nu fac „misionarism“.

R.: Această atitudine nu intră în opoziţie cu normele presei creştine, de care eşti atât de ataşată?

S.C.D.: Nu. Canalele mediatice ortodoxe fac misiune, nu misionarism, nu propagandă pentru o ideologie. Publicul acestora este liber să aleagă, nu manipulat sau persuadat cu orice preţ.

R.: Printre altele, eşti şi psiholog. Nu vezi în jur numai „cazuri“ de analizat şi „tratat“?

S.C.D.: Nici gând. Fac apel la pregătirea mea în acest sens numai dacă îmi este cerută intervenţia şi, în ultima vreme, aproape exclusiv dacă îmi este solicitat sprijinul de către cei dragi. Cred că e agresiv gratuit şi de prost gust, ca să mă exprim elegant, să-i cunoşti „metodic“ neîncetat pe cei din jur, să teoretizezi asupra vieţii lor continuu, ca şi cum i-ai studia, le-ai pune în permanenţă sub lupă intimitatea, i-ai diseca şi le-ai sorta „bucăţile“ în „cutiuţe“ cu etichete... Sutele de psihologi „scoşi pe bandă“ de facultăţile noastre de azi abuzează de această calitate a lor - din dorinţa de putere, de control asupra uriaşei forţe care este psihicul individual sau psihismul social, ajung de fapt vulnerabili... Dar ne-am abătut de la subiectul nostru...

R.: Da. Valea Mărului.

S.C.D.: Satul natal al tatălui meu, profesorul univ.dr. Marcel Crihană. Indirect, părinţii mei m-au „trimis“ din nou aici. Dar în primul rând îi datorez prezenţa mea printre vălmăreni lui Virgil Doca, viceprimarul lor şi, de departe, un lider charismatic, probabil şi în politică, dar mai ales în cultura locală.

R.: Sunteţi prieteni?

S.C.D.: Da, desigur. Dar acest aspect nu este important aici. Perspectiva sugerată de tine i-ar diminua meritele şi nu ar fi drept. Iniţiativele privind proiectul unui aşezământ cultural în comună şi pe acela al revistei pe care tocmai o lansăm îi aparţin în întregime. Iar ceilalţi coordonatori sunt, de asemenea, vălmăreni. Sunt reuşitele lor.

R.: Deci nu ai venit din prietenie?

S.C.D.: Nu, fireşte. Dar am rămas în echipă şi din prietenie.

R.: De ce „probabil“ este un lider politic al vălmărenilor? Nu eşti sigură?

S.C.D.: Nu. Dacă în cultură şi presă este nevoie de acea reciprocitate pe care o menţionam, la bine şi la greu, în politică e şi mai „rău“. Oamenii din comunitatea pe care îţi şi le propui să o administrezi trebuie nu numai să-ţi răspundă prin implicare şi să te accepte să-i îndrumi, ci trebuie mai cu seamă să nu se şi să nu te lase „baltă“ în faţa obstacolelor, cum îi place lui să-şi laude consătenii („vălmărenii mei nu mă lasă niciodată la greu“). Este foarte frumos şi atractiv să scrii, să te documentezi, să creezi, să faci artă etc. E minunat să împarţi cu toţi bucuriile, sărbătorile, distracţia... E ca şi cum ai merge numai la botezuri, cununii şi aniversări fericite. Dar piatra de temelie în politică este spiritul civic în depăşirea dificultăţilor, crizelor, conflictelor, tensiunilor, în raportarea la rateuri etc.

R.: Şi care este incertitudinea ta?

S.C.D.: Obiectiv privind lucrurile... Virgil este viceprimar de vreo 7 ani, dacă am reţinut corect. Este tânăr, entuziast, deştept, integru, are foarte multe de oferit vălmărenilor. Este fără nici o îndoială „conducătorul“ cel mai potrivit pentru specificul lor. Dar ca lider politic, greşeşte prin prea multă generozitate. Nu este deocamdată grav, dar se poate agrava. Vrea să le dăruiască totul, să rezolve toate problemele de unul singur, să-i suplinească în tot ce poate, să-i „menajeze“ faţă de griji... În acest fel, oamenii asistă ca la un spectacol - superb, de altfel - şi nu-şi dau seama ce se întâmplă în „culise“. Nu mă miră că majoritatea nu ştiu, de atâţia ani, cine a avut cuvântul hotărâtor, credinţa că se pot transpune în practică şi tăria de a duce până la capăt idei şi proiecte realmente vitale existenţei şi dezvoltării comunei lor. Ce ştiu sigur acum, după ce colaborăm de câteva luni, este că intenţiile lui nu sunt de a-i determina la „dependenţă“ de el şi deciziile lui - doar li se dedică fără să aştepte nimic în schimb. De aceea nu sunt sigură de „flerul“ lui în opţiunile managementului politic. Mă tem că se lasă „exploatat“ şi îşi asumă o răspundere ce-l depăşeşte. O consecinţă interesantă (dar tristă uneori) este, din păcate, că în prim plan trec alte chipuri (măşti, le denumesc eu) - de obicei, reuşitele sunt arogate ca merite ale acestora, iar eşecurile îi sunt atribuite lui.

Reamintesc că la Vârste şi trepte am asigurat numai un modest suport în consultanţă, din „ascultare“ iniţial - de tatăl meu, care este fondatorul publicaţiei (de la începutul anilor 70). Dincolo de asta, este revista lui Virgil Doca - pentru vălmăreni. Depinde de el cum va deveni o revistă a vălmărenilor (nu doar pentru ei, nu doar dăruită lor...). Eu am încredere deplină (în el) că va fi bine.

R.: Este necesară o revistă de cultură în mediul rural?

S.C.D.: Viaţa culturală de la sate este deficitar mediatizată. Iar cel mai eficient mijloc de promovare a acesteia, cu mare impact, este un canal de comunicare „în masă“ local. Şi, mai mult, revista este, prin natura ei, cultură.

R.: Mulţumesc. Un gând pentru gălăţeni?

S.C.D.: Să citească ziarul Stres! Am avut multe surprize incitante răsfoind cele mai recente numere! Şi eu îţi mulţumesc.

primul numar Varste si trepte

A aparut, in sfarsit, primul numar din seria noua a revistei de cultura VARSTE SI TREPTE. Lansat in preajma Craciunului, langa bradul impodobit, a constituit unul dintre cele mai frumoase daruri facute valmarenilor cu ocazia sarbatorilor de iarna 2007, de catre echipa editoriala: prof.univ.dr. Marcel Crihana, editor senior, Sorina Dascalu, consultant comunicare/PR/media, Mircea Dascalu, consultant design/dtp, Virgil Doca Valmareanu, editor-coordonator, Maria Gafton, redactor-sef si ceilalti membri ai redactiei: Speranta Miron, Geta Doca, Panaintita Batros, Rebeca Dascalu, Viorel Munteanu, Alexandru Gafton, Iulian Varlan, Costica Costea, Vasile Curteanu, Catalin Petcu, Dan Doca. Veti putea citi si on-line revista, pe site-ul www.primariavaleamarului.ro.
Asteptam mesajele dv la redactie si, desigur, propuneri privind continutul revistei.

Multumim, pentru sprijinul acordat, reprezentantilor Editurii Perpessicius din Bucuresti.

colaborare diaspora

Buna ziua !
Sunt scriitoarea Nusa Ilisie . Imi face o placere deosebita sa va anunt apropiata aparitie on-line a revistei LETRAS RUMANAS , publicatie in limba spaniola a scriitorilor romani . Revista este initiata de un grup de romani care traiesc -ori s-au stabilit -in Spania si tarile sud-americane si este sustinuta de organizatii de romani din tari de limba spaniola .Revista LETRAS RUMANAS isi propune sa contribuie atat la promovarea literaturii romane in spatiul de cultura ibero-american cat si cunoasterea mai buna a scriitorilor de origina romana care scriu si in limba spaniola
Obiectivul ei consta in valorificarea creatiei literare romanesti prin prezentarea acesteia intr-o limba de larga circulatie . In vederea acestei aparitii , suntem interesati de contacte cu autori romani care au creatii traduse in limba spaniola sau scriu direct in limba spaniola ; solicitarea se adreseaza tuturor autorilor romani , indiferent de locul de domiciliu si de genul literar adoptat .
De asemenea , ne pregatim sa deschidem si revista on-line CURTILE DORULUI , care va fi o revista completa scrisa numai in limba romana , unde , ca romani din Spania , dorim sa reflectam puntile de legatura din romanii aflati in toate regiunile lumii . Pentru aceasta publicatie , asteptam orice fel de materiale , din partea oricui doreste si are ceva de spus .

Doresc sa mentinem legaturi stranse si sa colaboram impreuna la afirmarea identitatii noastre culturale .
Asteptam cu placere si interes raspunsurile Dvs. ca si articolele si creatiile pe care ni le incredintati.
Cu stima,
NUSA ILISIE , editor

--
LETRAS RUMANAS o revista literaturii romane in spaniola
e-mail : letras.rumanas@gmail.com